Broken strings...

"How can I give anymore,when I love you a little less then before?"

Mi se pare inexplicabil cum trece timpul,modificand pe nesimtite gandurile,structura interioara si exterioara si chiar si sentimentele noastre. Ne trezim de multe ori cautand trecutul,cautand persoane care au contat enorm candva, dar de care ne-am indepartat sufleteste.
Cand te-am cunoscut am facut,probabil, aceeasi eterna greseala:te-am lasat sa corespunzi unui anumit tipar, doar pentru ca aveai cateva caracteristici ce imi pareau potrivite. Suna simplu,chiar superficial, dar poate asa s-au nascut puternicele mele sentimente pentru tine. Erai exact persoana de care aveam nevoie: cea care ma ajuta,intelegea,sprijinea si asculta oricand aveam nevoie,iar eu eram mai mult decat multumita sa fiu la fel de disponibila pentru tine. Am inceput sa te iubesc, dupa cum ar spune Camil Petrescu, "voluntar la inceput,patologic pe urma". Cand m-ai ranit am fost mai mult decat surprinsa, pierduta, ai reusit sa ma faci sa ma consider responsabila pentru ruptura dintre noi, sa ma framant zilnic, sa ma chinui sa repar o greseala pe care astazi consider ca nu o facusem si stiu ca, de fapt, amandoua am fost vinovate pentru ceea ce s-a intamplat. Atunci insa tineam prea mult la tine, nu doream sa te pierd si voiam ca lucrurile sa redevina la fel, cu orice pret.
As minti daca as spune ca in relatia noastra tu ai fost mereu doar cea care m-a ranit, ai facut multe pentru mine, eforturi pe care putina lume le-a facut si de aceea am ajuns, treptat, sa fiu dependenta de tine, sa imi fie frica de ziua in care as putea sa nu te mai am alaturi, sa ma doara o simpla privire,un simplu gest, sa ma tem sa te contrazic doar ca sa nu ma indepartezi, sa ma deschid complet in fata ta, dar sa intampin, de nenumarate ori, un zid imposibil de daramat. Stiu cat tinem una la cealalta,amintirile si momentele pe care le-am trait impreuna, aproape psihic, chiar daca nu mereu si fizic,nu ni le poate rapi nimeni, dar ma doare sa observ si sa recunosc ca, o data cu trecerea timpului, m-am indepartat de tine. De fiecare data cand ai fost rece cu mine, fiecare vorba de a ta care m-a ranit, fiecare gest care m-a durut a omorat cate un pic din sentimentele mele, a facut ca stralucirea amintirilor frumoase sa paleasca.
Obisnuiam sa inchid ochii in fata tuturor acestor lucruri,dar inconstient, in sufletul meu s-au produs anumite modificari imposibil de controlat.
Te iubesc si astazi, te vreau in continuare in viata mea,sa fim alaturi una de cealalta la bine si la rau, nu ma indoiesc ca am gresit si eu de nenumarate ori, dar pur si simplu simt ca timpul m-a facut sa nu ma mai simt dependenta de tine,sa nu ma mai pierd in fata ta, sa nu ma mai raneasca anumite cuvinte fara rost...
James Morrison&Nelly Furtado-Broken Strings

Let me hold you
For the last time
It's the last chance to feel again
But you broke me
Now I can't feel anything

When I love you,
It's so untrue
I can't even convince myself
When I'm speaking,
It's the voice of someone else

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell you something that ain't real

Oh the truth hurts
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Oh what are we doing
We are turning into dust
Playing house in the ruins of us

Running back through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train when it's too late

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell something that ain't real

Well the truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

But we're running through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train
When we both know it's too late (too late)

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I cant tell you something that ain't real

Well truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Let me hold you for the last time
It's the last chance to feel again

"Maybe I should run away, maybe I could run away and never be found..."

Cred ca in momentul de fata o escapada ar fi singura solutie (sau mai bine zis fuga?) pentru mine. Ma sufoc aici,intre aceeasi pereti, consumata de aceleasi ganduri, cufundata intr-un intuneric care pare sa nu se mai termine. As vrea sa fiu departe de toate aceste sentimente,nu mai suport sa ma simt asa,nesfarsit de singura. Nu mai am o scuza,nu mai am 15 ani, nu mai pot sa fiu pierduta,ar fi trebuit sa imi gasesc de mult un drum, dar cel pe care il doresc nu pot sa il urmez inca si ma tem ca nu voi putea nicicand. Ma simt vinovata pentru esecul meu care nu m-a afectat doar pe mine,ci si pe cei din jur,care sacrifica atatea pentru mine. Nu sunt capabila de a schimba ceva, astept o minune,in loc sa incerc eu sa modific situatia in care am ajuns sa ma complac, desi doare,desi ma macina si ma distruge treptat.
M-am saturat. Unde e luminita de la capatul tunelului?

Maybe some things will never change

Ma gasesc din nou traind aceleasi sentimente pe care nu credeam ca mi le vei mai genera, dar poate ca timpul si distanta nu au fost suficiente ca sa cladeasca un zid puternic si de nedoborat intre noi. Cu toate acestea, stiu ca totul se intampla doar in capul meu, iar indiferenta de care dai dovada nu este o fatada. Nu stiu cum si de ce eu nu am reusit sa las in urma sentimentele, putinele amintiri, gandurile si vorbele spuse fara rost.
Credeam ca am devenit indiferenta, ca am uitat tot ce ai cauzat, dar intorcandu-ma aici unde trecutul este mai viu ca oricand, am realizat ca sufletul meu a ramas neschimbat, ca nu pot lasa inca deoparte zilele in care ma pierdeam in propriile visuri, crezand ca poti fi asa cum pareai, crezand ca putem fi asa cum mi-am imaginat. Esti si astazi o iluzie de nerealizat, o iluzie de care, orice as face, nu ma pot desprinde. Am incercat de nenumarate ori sa renunt, ratiunea mea imi dicteaza ce sa fac, dar se pare ca ma pierd in mod incontrolabil, de fiecare data cand te intalnesc. M-am aflat de atatea ori in conflict cu propria persoana,cu propriile sentimente, dar niciodata gandurile, obiectivitatea mea nu au putut sa puna stapanire pe senzatiile ce ma incearca. As vrea sa pot fi atat de realista cum credeam ca sunt, atat de puternica cum incerc sa par, atat de stapana pe mine si pe propriul destin, dar au fost de ajuns cateva clipe sa ma pierd din nou, sa imi dau seama cat de fragila este aparenta mea putere.
Ce imi ramane de facut?
Sa ingrop din nou aceste iluzii in speranta ca intr-o zi nu vor mai iesi la iveala....

"It really is the end of an era..."

"The world tell us to 'get real', but what happens when living in reality means living in pain and fear? If a defence mechanism can get us trough the difficult times, how bad can it be? Maybe the reality is,we need denial." (Carrie Bradshaw)

M-am pregatit destul de mult pentru sfarsitul unei perioade din viata mea, care stiam ca va pleca fara sa imi ceara parerea, luand cu ea o parte din mine. Nu ma asteptam,insa, ca finalul sa imi aduca ceva atat de dureros.
....Imi amintesc trecutul, ma gandesc doar la acelasi sentiment cald pe care il aveam cand eram cu voi, la dragostea neconditionata pe care putini oameni erau capabili sa o ofere, dar voi parca detineati o cantitate nelimitata de afectiune si bogatie interioara, revarsand-o asupra tutror celor din jurul vostru. Cand eram copil doream sa fiu mereu doar la voi,cu voi, sa ma trezesc in aceeasi casa plina de amintiri frumoase, unde tot ce ma nelinistea parea atat de departe. Iubirea voastra pentru mine,pentru noi, era ca o armura care ma proteja de orice rau exterior, stiam ca atat timp cat pot fi cu voi nimeni si nimic nu ar putea sa ma raneasca in vreun fel.
Pe masura ce cresteam insa, ma indepartam treptat de refugiul meu si,cu trecerea anilor, stiam ca va veni clipa cand nu ma voi mai putea intoarce in acelasi loc. Mult timp am suferit,stiam ca sfarsitul este inevitabil,dar intotdeauna ramanea o speranta.
Apoi,chiar cand simteam cum copilaria mea s-a pierdut de tot, cand viata mea se schimba atat de mult si ramanea totusi la fel, am aflat ca acea lumina nu mai avea nicio sansa, urma sa se stinga in curand si nu as fi putut sa lupt in niciun fel ca sa impiedic acest fapt. Stiam ca era inevitabil, ca as fi fost egoista sa cer sa te avem langa noi in continuare, dar copilul din mine suferea. Mi-am amintit atunci de o pierdere similara,dar nu la fel de grava, care m-a surprins si m-a schimbat iremediabil. Nu doream sub nicio forma sa mai traiesc aceleasi sentimente, prin urmare subconstientul meu a gasit o solutie:negarea. Fugeam de gandul ca nu te voi mai vedea, evitam sa imi dau seama ceea ce urma, refuzam sa simt aceeasi durere. Atunci cand s-a intamplat am realizat ca te pierdusem, ca nu mai aveam nicio sansa sa te caut din nou, sa fiu copil, sa ma refugiez si sa ma apar de raul exterior.
Cu toate acestea,mecanismul meu de aparare m-a protejat de acel sentiment de intuneric nesfarsit,insa,in cele din urma a cedat. Am ajuns acum sa ma simt de parca m-as fi ratacit iremediabil, sa realizez ca e adevarat, ca nu doar eu, ci noi toti, te-am pierdut pentru totdeauna.
Si,desi eu cu timpul voi uita, voi ingropa durerea adanc in mine, amintindu-mi doar de zambetele din trecut, ma chinuie zilnic gandul la ea, care si-a pierdut sensul existentei,odata cu plecarea ta. Am admirat si am iubit intotdeauna puterea ei, dar acum cred ca ii e imposibil sa mai traiasca la fel, te cauta in aceleasi locuri in care crede ca esti, te ingrijeste asa cum crede ca mai poate sa o faca si atunci cine ar putea sa ii rapeasca singura motivatie de a trai:speranta ca inca te mai are, undeva, unde nimeni nu te poate atinge sau vedea? Cu toate acestea, copilul egoist din mine nu ii da voie sa plece, nu as putea sa fiu la fel, sa ma mai apar sau sa gasesc o cale de iesire, daca as pierde-o si pe ea.
Nu stiu unde doresc sa ajung cu aceste randuri,poate vreau sa spun in mod indirect ca desi negarea mi-a fost un aliat in cele mai crunte zile, te iubesc la fel de intens ca atunci cand eram doar o copila si n-am sa uit nicicand tot ce ai facut pentru noi.

Rest in peace!

We will always love you

Reaching out....

I love this picture,take a better look at it:)

Conjure One Tears from the Moon Lyrics:


(.....)

I feel something falling from the sky
I'm so sad I made the angels cry

Tears from the moon
fall down like rain
I reach for you
I reach in vain
Tears from the moon...


(...)
Tears from the moon
Fall down like rain
But tears from the moon
Can't wash away the pain...

November rain...

"Why does it rain,rain down on utopia?"

....Parca se asterne praful peste gandurile mele, peste zilele care trec fara sa schimbe ceva, fara sa mai simt ca m-am regasit,parca regresez,uitand sa progresez. Nu mai vreau sa fiu in trecut si nu stiu care imi e prezentul. Nu vreau sa ma repet,nu vreau nimic decat sa se schimbe ceva. Ce? Cum si in ce fel? Nu stiu. Ma agat in van de lucruri si persoane care nu au nicio vina pentru ca nu imi pot oferi ce caut,din moment ce chiar si eu am uitat ce imi doresc.
Simt ca se scurg zilele si nu apuc sa le traiesc, am cazut intr-o stare din care nu ma mai pot trezi, in fiecare dimineata imi pun aceeasi masca, dar intotdeauna se sparge atat de usor si ajung sa imi dau seama ca mecanismul meu de aparare da gres, ca nu am renuntat dar am uitat sa lupt, ca acum sunt mai pierduta decat am fost oricand.
Si uite-ma din nou,plangandu-ma,supunandu-ma acelorasi remarci pe care nu vreau sa le mai aud.
Nu mai stiu. Nimic. Nu mai vreau. Nimic.
Nimic.Nimic.Nimic....sau poate totusi...ceva...ceva bun. Dar cum totul e relativ,ce ar putea fi bun in acest moment pentru mine?
Ma las condusa de un impuls de moment si nu mai recitesc,nu-mi mai pasa ce se va spune, sunt cine sunt si simt ce simt.

..."All day I keep from falling apart
But at night when the sky gets dark
Tears from the moon
Fall down like rain
I reach for you
I reach in vain..."

chasing a ghost...

I'm just thinking I might be crazy for chasing a ghost that used to haunt me when I was a dreamy teenage girl. Vreau sa aduc pe taramul realitatii ceva ce nu cred ca a existat vreodata. Da,aceasta a fost si va fi intotdeauna marea mea problema: imi doresc sa materializez visurile si idealurile,sa traiesc o utopie. I'm still a dreamy teenage girl. It's life,dreams don't come true,and when they do, they're never how we wanted them to be.
De ce nu pot sa creez o punte de legatura between my mind&my feelings? I can't and don't want to feel this restless anymore,but will I ever face reality? Will I ever grow up?

(this is for you sis,since the "length" of my thoughts seems to be inconvenient...:p)