First snow....

"Even if I get past all my problems, I'm just gonna go out and get new ones. I like being a mess, it's who I am." (Ally McBeal)

Today it snowed for the first time this winter. And I felt the sudden urge to go out and smell the snow. I took my coat and stood in the coldness, thinking about the past, remembering last year's first snow and wondering why things fall apart.
Ma intreb cate sentimente, zambete si lacrimi voi mai irosi pana cand voi simti ca a meritat? Mi-e rusine sa recunosc ca trecutul nu m-a invatat nimic, ca nu stiu ce am castigat daruind incredere anumitor persoane, ca nu inteleg sensul acelei povesti care de mult s-a incheiat,fara rost si fara un final adevarat. Ma doare gandul ca intr-o zi voi privi inapoi la ceea ce astazi simt, amintindu-mi cu indiferenta ceea ce acum ma preocupa, ma doare gandul ca ai sa apartii trecutului, ca te las in urma, asa cum am facut cu atat de multe capitole din viata mea, incheiandu-le fara sa ma mai uit inapoi si fara cale de intoarcere.
Mi-amintesc de sentimentele din trecut, mi-amintesc cum stateam in frig si priveam ninsoarea, crezand ca n-o sa se mai termine niciodata acel intuneric, neavand idee cat de efemer si lipsit de noima era...Si ma intreb acum daca la urmatoarea prima ninsoare voi privi inapoi la seara de azi cu aceeasi melancolie, acelasi zambet dulce-amarui, daca ma va stapani din nou senzatia ca am irosit sentimente, ca am zambit si am plans in van?
Uneori e atat de frustrant sa simti ca ai dat tot ce a fost mai bun din tine si sa nu mai stii pentru ce,sa simti intens ca nu esti indeajuns si nu vei fi niciodata, ca te doare fiecare capitol nescris, fiecare final fara noima, fiecare sfarsit si fiecare nou inceput....

Closure

"Don't speak, I know what you're thinking and I don't need your reasons..Don't tell me cause it hurts..."

I spent weeks loking for an answer,but the answer found me. I spent nights looking for a solution,but the solution found me. At first it came crawling, whispering shy...so I could barely hear it. I decided to ignore it. I needed something stronger, a powerful reason to be selfish and rational, to ignore my own feelings and wishes. But the answer was there,in the corner, waiting patiently for me to decide. When I didn't, it came right next to me, it became clear and obvious...it was impossible for me not to hear it. But once again, I had no strength and no will.
....Aparenta mea hotarare s-a prabusit intr-o secunda, gandurile mele s-au transformat in simple sunete fara sens, argumentele mele s-au pierdut, vointa mea s-a transformat in cenusa. So I went along with it allowing you to manipulate me again. Am uitat tot ce simtisem cu cateva clipe inainte, tot ce mi se spusese, tot ce ma decisem. Totul apartinea trecutului si singurul lucru care conta era clipa de fata, faptul ca nu puteam sa iti intorc spatele, sa te abandonez desi aveai nevoie de mine. Asa ca am inchis adanc in mine toate frustrarile si gandurile din ultimele zile si am incercat din nou sa te ascult, sa fiu la fel de rabdatoare si intelegatoare ca altadata. Am plecat mai confuza ca intotdeauna,stiam ce ar fi trebuit sa fac, stiam ca gresisem lasand garda jos pentru a mia oara, ignorand din nou propria persoana.
...That was the moment the answer lost it's patience completely. It couldn't wait anymore, it couldn't understand me anymore and there I was, in the middle of the night, all alone in the coldness...listening to it screaming,making me feel like a fool.
Stiam ca nu mai pot sa am dubii, auzeam aceleasi cuvinte neincetat, mi se aruncau din toate partile dovezi ale faptului ca m-ai mintit si simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca am paralizat, ca nu mai pot sa ma misc sau sa vorbesc, simteam cum, incetul cu incetul,ma pierd si ma prabusec. Si m-am prabusit...si m-am pierdut de tot si m-am uitat inlauntrul meu, revelandu-mi fiecare frustrare pe care in ultimele luni am ignorat-o, am inchis-o adanc, incercand sa ma prefac ca nu a fost niciodata prezenta. I saw how lost I was and thought : "I am not that girl". No matter who you are how much I care about you, I am not the girl that loses her will in front of someone else. If you can't respect me,then I will. Guess I needed the final punch. Again.
..Asa ca am ales ca de data aceasta sa nu mai fac nimic. I'm not trying to take a stand, or to make a decision. Pur si simplu ma voi retrage, incet, dar sigur. It's over.

I never wanted this...

" We cling so tightly to the stories we tell ourselves,not realising that
what we really should do is let go. Let go of the belief that we are
invincible, let go of the idea that we can't do it on our own, let go of
... the fairytale."

In urma cu o saptamana m-am gasit din nou bantuita de o dorinta care-si face mereu aparitia in momentele in care caut un raspuns. Imi doream o mica escapada din cotidian, o zi departe de tot,cateva ore in care sa nu ma mai intreb, sa nu mai caut, sa nu mai incerc...ci doar sa fiu eu, sa traiesc prezentul fara sa-l explici si fara sa incerc sa anticipez viitorul.
So...I called my friends and slowly,but surely,we planned a short trip, we planned our sweet escape. M-am lasat dusa de val si, inainte sa-mi dau seama, m-am trezit cu biletul de tren in mana, fara sa stiu ce urma sa descopar. Era exact ce aveam nevoie: sa nu gandesc, ci doar sa actionez.
In dimineata plecarii noastre, mirosul de cafea proaspata si soarele care stralucea timid prevesteau o zi perfecta de toamna. Urcandu-ma in tren, simteam ca ma indepartez, nu doar fizic, ci si spiritual, de confuzii si incertitudini. Stiam ca aveam sa ma intorc, stiam ca in cele din urma va trebui sa iau o decizie, sa infrunt lucrurile de care fugeam, dar in acel moment si in orele ce au urmat stiam de asemenea ca...nu conteaza nimic decat clipa de fata. Mi-am permis deci o zi in care sa profit de soare, sa admir minunatele strazi si cladiri din Bratislava, sa ma plimb intr-un oras necunoscut, sa iau pranzul pe malul Dunarii, sa nu raspund la telefon si sa uit...de tot.
N-am considerat niciodata fuga ca fiind o solutie, nu am plecat in speranta ca anumite lucruri se vor rezolva de la sine, nu am plecat in cautarea unui raspuns, am plecat pentru ca imi doream ceva nou, o zi buna, o sursa de energie pozitiva...si nimic nu ma vindeca mai bine decat un peisaj frumos si cateva clipe fericite.
Sure, at the end of the day...I had to come back. And altough everything was the same, I knew I could take my time to organise everything I needed to do and to decide what's best for me. The problem is: I still don't have an answer. For the first time in a really long time...I don't know what I want, I don't know what to do.
Daca ar fi sa formulez cat mai simplu si concret dorinta mea, as putea spune: Vreau sa fiu fericita. But then again, who doesn't? And saying that I'm unhappy would also be a lie. I'm not unhappy, mostly I just feel....satisfied with my life, lucky, maybe even cheerful sometimes. But not happy. Imi lipseste entuziasmul de altadata, sentimentul acela de profunda fericire, a carei intensitate nu se compara cu nimic, desi e efemera. I miss the fireworks, the moments I wanted to climb the highest mountains and tell the world how I feel. Nowadays it feels like things are going from bad to worse, every day that passes by makes me feel more and more frustrated...with myself and the whole world. I know I'm stuck again, caught up in a vicious circle that I somehow can't leave. Deep down I know I've made my decision, but will my heart ever catch up with my mind? Will I be able to say it? To turn around, to put an end to this, without feeling selfish, without being afraid of judgment? I've tried any other way and it just didn't work out, I need to stop looking for answers and just accept the one I've been given, I have to embrace reality and realise that, no matter how hard I tried, I've never been the girl that settles for what she can get. I want more. I deserve more.
Every night I go to sleep thinking I know what to do, realising that I don't wanna feel so restless anymore, so tiny and insignificant. In fiecare zi ma simt de parca as lupta cu morile de vant, de parca as fi intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit. Dar din pacate imi e greu sa concretizez ce simt, sa nu ma judec si sa nu ma las judecata, sa plec mai departe fara sa ma intreb "what if...?".
Sometimes I feel like my heart's beating too fast, like I can't breathe, like I'm drowning in the mess I've created. But I can't move forward...I need to escape again, but will that change anything?

Hot&cold....

"Feet kept firm on the ground...but my head got lost in the clouds..."


Somehow I find myself stuck in the same old rut I've been for years. Nu stiu cum reusesc mereu sa ma pierd in confuzii si incertitudini, sa ma gasesc intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit, irosind timpul cu sperante si iluzii ce nu se mai realizeaza niciodata, ci doar se pierd in neant. Poate e vina mea, poate ca nu reusesc nici acum sa cladesc o punte stabila de legatura intre ratiune si sentimente, poate daca as reusi sa realizez lipsa de sens a dorintelor mele....as putea sa renunt la ele. Dar incapatanarea mea nu are limite. Stiu ce vreau si desi sunt constienta ca anumite dorinte nu vor lua viata niciodata, inca tin cu dintii de ele, osciland mereu de la o stare la alta, de la un sentiment la altul. M-am saturat si imi doresc putina stabilitate, o pauza de la aceleasi pendulari ce apar mereu in viata mea,sub o forma sau alta.
Mi-am pierdut din nou capul, ma gasesc retraind momente dulci-amarui, zambind doar pe jumatate, incapabila fiind sa ma simt cu adevarat fericita pentru ca intotdeauna ceva ma trage inapoi, mereu trebuie sa am temeri si incertitudini, anxietati si dubii....Imi doresc profund ceva palpabil, real, ceva ce sa nu ma mai tina intr-o continua tensiune, sa stiu ca, macar pentru cateva clipe, ce am e al meu cu adevarat si nu-mi poate fi rapit cu atata usurinta. I want to be happy for more than five minutes. Is it my fault? Am I looking for it in all the wrong places? Do I need to change? Do I have to move on? I don't want to move on, I don't want to look for something else, I want everything that was wrong to be right....

Guess the black thoughts have come again to get me....

"I'll never see the light of day
Living in this cell
It's time to make my way
Into the world i knew
Take back all of these times
That i gave in to you"

I've tried so hard not to come back here again, I've developed my personal defence mechanism but it wasn't strong enough. It failed. And I failed all over again.
Somehow I found myself feeling incredibly insecure and irrationally angry with everything and everyone.... Today I woke up and realised I couldn't fight it anymore and all my fears, disappointments and frustrations revealed their ugly faces again, turned into tears, rolling down my cheeks.
Sunt constienta ce anume mi-a retrezit aceste sentimente negative si nu stiu cand si cum voi fi capabila sa le las din nou in urma. Nu pot sa uit faptul ca mi-ai reinviat fantomele cu care atat de greu am luptat o perioada si desi sunt constienta ca nu e in totalitate vina ta, ma doare sa imi amintesc ca ori de cate ori am incecat sa iti explic cat de mult rau imi faceai, intampinam un zid. I guess it doesn't matter anymore. Let it me by my fault. I'm my own worse enemy, I'm the one to blame, I'm uncapable of fighting with myself and stop strugglin', stop being somewhere in between. I know I should choose my own path, but every time I think I did ...I get lost all over again.
Uneori ma gandesc ca poate ar trebui sa apelez din nou la puterea mea interioara, sa reincep aceeasi lupta veche pe care am dus-o ani intregi, dar parca gandul ca voi fi mereu in aceasta situatie ma seaca de energie si dorinta. Din exterior pare atat de usor, dar nu e...M-am saturat sa ma simt constant bantuita, sa ma lupt, in van, cu mine insami. De saptamani intregi am cazut din nou in letargie si nu pot sa ma trezesc decat pentru cateva clipe trecatoare, apoi ma afund din nou in durere, dandu-mi voie sa ma pierd tot mai tare in aceeasi eterna nemultumire si dezamagire. Astazi nu imi mai pasa...cine,cum si de ce ma judeca. Ce credeti,ce spuneti. Let it be my fault. M-am saturat sa repar greselile altora, in timp ce eu sunt judecata la tot pasul. Go ahead and judge, go ahead and wonder, go ahead and blame me...Let it be my fault. Let it be....Let me be...

Eternal quest...

....Noaptea trecuta m-am gasit cumva rascolind din nou trecutul, aceleasi randuri si amintiri vechi, prafuite, pline de zambete si frustrari. Am descoperit aceeasi eterna lupta pe care o duc mereu si care, desi se schimba cu timpul (in aparenta) este (in esenta) si astazi la fel de dureroasa si lipsita de sens.
Ma intreb de ce mi-a fost intotdeauna atat de greu sa accept ca fiecare om e singur, in adevaratul sens al cuvantului. Nimeni, niciodata nu va fi capabil sa patrunda cu adevarat in sufletul tau, sa iti inteleaga sentimentele si gandurile in mod obiectiv si altruist, sa te sprijine neconditionat si pentru totdeauna. Nu sunt insa nici astazi capabila sa accept acest fapt, sa nu il privesc ca pe un esec personal, ca pe o incapacitate de a ma adapta. Ma gasesc astfel clipa de clipa revelandu-mi ganduri ascunse fiecarei persoane care pare ca va reusi, intr-un final, sa reprezinte ceea ce imi doresc. Ma implic emotional cu fiecare om pe care il cunosc, ma atasez de zambete, locuri, amintiri, cumva sperand si acum ca astfel voi putea sa ma autodefinesc, sa evoluez,sa cresc, sa ma maturizez din punct de vedere emotional.
Nu pot sa nu acord incrdere fiecarei persoane pe care o intalnesc, dar, in acelasi timp, nu sunt capabila sa ma abtin sa nu creez asteptari, care de cele mai multe ori nu se realizeaza. De ce nu reusesc sa traiesc doar prezentul, fara a ma chinui mereu sa il transform intr-un viitor? Am simtit de atatea ori ca lupt cu morile de vant, ca bat la usi de mult inchise si, de fiecare data cand renunt la o lupta, imi promit ca nu voi mai avea nicicand aceleasi asteptari. Insa ma gasesc mereu dorind ca ceea ce incerc sa cladesc in prezent sa imi redea ce am pierdut in trecut. Incerc sa dau un sens fiecarei pierderi, sa cred in continuare in basme si povesti... Imi doresc deseori sa pot fi la fel de sceptica precum par, dar in acelasi timp nu as vrea sa ma pierd pe mine, sa dau voie exteriorului sa imi modifice structura interioara. Devine insa obositor sa deschizi usi pe care mai apoi altii le inchid cu atata usurinta, sa investesti sentimente si sa nu culegi nicicand roadele...
Nu scriu ca sa imi plang de mila,ca sa incerc sa ma fac inteleasa, ci doar ca sa am posibilitatea de a revarsa undeva gandurile care uneori se aduna in mine, chiar daca de multe ori nici eu nu sunt capabila sa concretizez ce simt...
I know what I want but will I ever have it?

Learning to be my best friend....

Seems like in the last couple of days the past came back to haunt me. My frustrations revealed their ugly faces again, wanting to drag me with them along the same lonely and painful road. The only difference is that this time I didn't give in. And I won't, ever again, at least not for this reason. I used to be my own worse enemy, now I want to learn to be my best friend. Does it sound pathetic? I don't really care.
Se spune ca orice critica este constructiva, dar in cazul meu a fost aproape mereu distructiva. I'm my own ruthless reviewer, I've made every loss in my life seem like a personal failure, like a lack of abilities and I will never do that again because now I know that I need myself more than anything else.
Au fost foarte multe momente in viata mea in care persoanele din jur nu mi-au putut vindeca ranile (nu pentru ca nu ar fi incercat, ci pentru ca propria-mi putere interioara mi-a fost intotdeauna cel mai bun aliat) si astfel am ajuns sa realizez ca singura imi fac rau,dar si bine, ca nu mai pot sa ma subapreciez si sa ma pierd la fiecare esec sau vis pierdut, ca nu pot sa ajut pe nimeni, inainte de a ma ajuta pe mine. Astfel, desi in ultimele zile am simtit din nou aceeasi eterna nemultumire in suflet, acel gol imposibil de umplut, nu imi mai dau voie sub nicio forma sa ma invinovatesc, sa fiu in conflict cu propria persoana, sa astept ajutor din exterior, in timp ce structura mea interioara se degradeaza incet,dar sigur.
Am realizat prea multe, am avut zile insorite si fericite, am lasat sa se strecoare in sufletul meu persoane pe care de abia le cunosc, am zambit fara motiv si am incercat sa ma bucur de lucrurile marunte, de cateva clipe fericite si nimeni si nimic nu imi poate lua ce am acum.