I don't wanna be anything other than me (part2)

"On some unconscious level,I think I know that the only world that won't disappoint me is the one I make up"

Somehow I knew this day would come. I spent days,weeks,months,years avoding it and fighting it. But it is finally here. I woke up this morning, my heart was beating too fast, my hands were sweaty and I couldn't get this feeling of restlessnes to stop. And then I realised: I don't know who I am anymore.

I knew that when I'd change, it would be "a shift imperceptible to anyone but me" (C.B.), but I always thought no disappointment, failure, rejection or hurtful words will shatter my inner strength. I was wrong.

In trecut zambeam larg cand deschideam,timida, ochii dimineata si vedeam ca afara e soare, cand ma plimbam pe strazi si redescopeream fiecare coltisor minunat al acestui oras, cand auzeam vocea persoanelor dragi sau cand un strain imi zambea in tramvai. Plangeam nopti intregi cand cineva ma ranea, dar sufletul meu ramanea deschis si iertator si intotdeauna eram dispusa sa redeschid usi pe care altii le inchideau. Recunosteam cand greseam si imi castigam izbavirea,incercand din rasputeri sa compensez faptele rele cu altele bune.
Unii oameni imi reprosau ca gresesc, ca ma atasez prea repede, ma stresez prea mult, ma consum prea tare, sunt prea vulnerabila si usor de ranit si ofer mai mult decat primesc. Dar nu-mi pasa,pentru ca simteam ca traiesc cu intensitate, ca savurez fiecare sentiment pe care mi-l ofera viata, fie el bun sau rau.
Mi se spunea ca am sa ma schimb, ca am sa ma satur, ca nu dispun de o sursa inepuizabila de afectiune si toleranta si ca ar fi bine sa ma trezesc la timp, sa echilibrez balanta. Refuzam insa cu incapatanare si indarjire sa ascult, ma durea intr-adevar cand un cuvant sau o fapta ma raneau, dar in momentele in care primeam aceeasi intelegere pe care o ofeream, cand cineva ma imbratisa sau imi zambea, cand simteam ca ceea ce fac conteaza, ca am fost stalpul de sprijin al cuiva... stiam ca merita..fiecare efort,fiecare lacrima, fiecare lucru la care am renuntat pentru altcineva.
Astazi, insa, ma gandesc la ultimele cuvinte meschine si nepasatoare care mi s-au spus, la modul in care oamenii la care am tinut ma judeca, fara remuscari si in totala necunostinta de cauza si simt, incet, ca se strecoara in mine acele vechi sentimente de nemultumire,frustrare si regret. Si le alung pentru ca nu mai doresc sa le simt si inghit in sec, trec mai departe, si uit. Nu mai simt, nu mai sufar, nu mai plang. Pentru ca nu-mi mai pasa.
Si daca nu-mi mai pasa de dezamagiri si durere,nu-mi mai pasa nici de fericire. Si ma gasesc tot mai des in situatii in care spun "nu" ferm, desi altadata spuneam da, ma trezesc tot mai des dorind sa fiu singura si lasata in pace, izolandu-ma si afundandu-ma tot mai tare in negare.
Denial is my new best friend.
Daca refuz sa accept cat de rai sunt oamenii, daca refuz sa realizez cat de mult s-a schimbat totul in jurul meu, cat de complet nemotivata,letargica si lipsita de viata ma simt, cat de tare mi-am inchis sufletul si cat de incapabila sunt de a mai lasa pe cineva sa patrunda in viata mea....daca refuz sa imi dau seama atunci nu doare, nu sufar si nu plang, nu alerg sa multumesc pe toata lumea si nu ma mai consum cand se supara cineva pe mine. Nu-mi mai pasa la fel si ma urasc pentru asta.
Vreau sa redevin ceea ce am fost, vreau sa regasesc acel suflet de copil, naiv si credul cu zambet larg si infinita rabdare. Stiu ca pot, dar nu stiu de unde sa incep, ma tem sa ma straduiesc si sa intalnesc aceeasi raceala, sa ma lovesc de ziduri si sa ma ratacesc din nou pe un drum necunoscut.
Nu vreau sa ii ascult doar pe cei care la randul lor ma asculta, sa ii caut doar pe cei care la randul lor ma cauta, sa ii ajut doar pe cei care la randul lor ma ajuta. Vreau sa rad,sa iubesc si sa ofer iubire....neconditionat,ca inainte.
Is there a way back? Or should I just say: "Congratulations everyone. You finally did it. You changed me." and accept it's over?

You only live once....

In ultimele zile m-am simtit destul de des frustrata si deznadajduita, confruntandu-ma cu ganduri si obstacole care nu mi-au mai aparut pana acum in cale.
Apoi, moartea brusca a unui amic mi-a intors in cateva clipe lumea pe dos. Nu il cunosteam prea bine si il vazusem de prea putine ori in viata mea ca sa stabilim o legatura emotionala de orice fel, dar astfel de evenimente au mereu tendinta de a ma pune pe ganduri, de a ma face sa simt atat de intens cat de efemeri si nesemnificativi suntem, cat de repede se pot narui sub ochii nostri visuri si sperante, cum totul se poate distruge iremediabil in cateva clipe, lasandu-ne incapabili de a schimba ceva.
Sub nicio forma nu incerc sa sugerez ca viata nu are sens sau ca orice facem este lipsit de importanta, ci pur si simplu o astfel de tragedie ma face sa realizez cat timp, energie si sentimente tindem sa irosim cu lucruri marunte, nesemnificative. Amanam sa facem ceea ce ne dorim cu adevarat, ne temem sa recunoastem ce simtitm, pierdem zile,saptamani,luni cu orgolii inutile, preocupari banale si frivole si nici macar nu mai incercam sa dam un sens vietii noastre si propriei persoane, ba mai mult, ne pierdem undeva pe drum, fiind incapabili sa ne regasim. Viata este scurta. Si unica. Cati dintre noi putem afirma cu tarie ca o traim? Ca ne dam voie sa zambim, sa iubim, sa radem, sa plangem? Ca nu ne afundam in cotidian, ca pretuim un rasarit de soare, o clipa fericita?
Sa cred intr-o lume lipsita de grijile de zi cu zi este naiv,utopic si imposibil. Nu afirm ca ar trebui sa nu tinem cont de consecinte, sa traim viata asa cum ne-o dorim, sa ne indeplinimim visurile fara sa ne pese pe cine ranim, imi doresc doar ca, din cand in cand, sa ne amintim cat de scurta e viata, sa apreciem tot ce avem, sa facem loc in rutina noastra zilnica si pentru clipe frumoase si sa le spunem mai des persoanelor din jur cat de mult le iubim, because..
"...we have one life to live,one love to give, one chance to keep from falling...only one"