I can't go any further than this.....

"Uneori tacerea poate sa exprime cel mai bine faptul ca iti pasa" I.D. Yalom

Mi se pare ca in ceea ce te priveste ma invart de prea mult timp in acelasi cerc vicios care nu imi poate aduce nimic bun. De fiecare data cand sunt hotarata sa trec mai departe,sa o pornesc pe un alt drum, ceva ma opreste.
Am renuntat de mult sa mai am asteptari de la tine, sa mai sper ca lucrurile vor avea, candva, o alta finalitate. Insa, de fiecare data cred cu naivitate ca am putea reusi sa restabilim o legatura si intotdeauna imi dau seama ca m-am inselat. Nu cer prea mult, stiu ca nu va fi nicicand asa cum am vrut, dar imi doresc macar sa fii acolo uneori, sa te deschizi, sa vorbim asa cum o faceam inainte, dar de atata timp inca nu am reusit sa ajungem in acest punct. As gresi daca te-as invinovati doar pe tine, se poate spune ca uneori ai incercat, dar eu nu am reactionat, nu am fost capabila sa depun din nou eforturi pentru ca imi amintesc cat de tare a durut cand am luptat de una singura si simt ca nu mai pot sa imi asum din nou riscul, sa ma redeschid,sa redevin vulnerabila in fata ta. Poate gresesc,poate lucrurile ar sta altfel daca nu as fi din nou atat de tematoare si orgolioasa, dar nu pot sa merg mai departe de atat, nu pot sa te caut,pot doar sa fiu aici cand o faci tu. Mi-as dori sa iti aud vocea uneori, sa vorbim doar pret de cateva clipe, sa aflu de la tine anumite lucruri, sa nu ne mai comportam ca doi straini, dar nu fac nimic pentru asta, nu mai pot sa lupt cu morile de vant...
Uneori nici nu mai stiu ce anume ma opreste si recunosc ca o parte din mine inca nu a renuntat si probabil de aceea imi este atat de greu sa devin indiferenta, sa nu ma mai pierd cu atata usurinta. Nu stiu ce ar trebui sa fac sau incotro sa ma indrept, cred ca nu mai reusesc sa realizez nici macar ce vreau cu adevarat, sau imi este poate teama sa o spun cu voce tare?
Cred ca singurul lucru care imi e clar este ca as vrea ca situatia actuala sa se schimbe cumva, intr-un fel sau altul, sa reusesc sa ies din acest cerc vicios si sa o iau de la capat chiar daca asta ar insemna sa devii, cu adevarat, doar un strain....

R.I.P.

Chiar daca a trecut timpul si rareori ma mai gandesc la tine si la ce a fost,nu am sa uit nicicand seara aceea:27 decembrie 2006. Imi amintesc cu groaza de toate evenimentele acelei seri,de felul in care a inceput si cum s-a terminat. Stiu ca eram incredibil de vesela,dar astazi rasetele noastre mi se par aproape diabolice,considerand ce a urmat. Cred ca fiecare dintre noi ar da orice sa intoarca timpul,sa poata sa schimbe ceva, sa te mai avem printre noi.
Ai fost o persoana extraordinar de buna, cu un zambet bun si cald, nu cred ca cineva ar putea sa spuna un cuvant rau despre tine. Modul in care ai plecat ne-a schimbat iremediabil pe toti si chiar daca nu mai simt aceeasi durere, nu pot sa nu regret ce s-a intamplat.
Imi amintesc atat de in detaliu cand am aflat...cum rasetele noastre s-au intrerupt brusc,parca intr-o secunda lumea s-a prabusit sub ochii nostri. Zilele ce au urmat au fost tot mai grele,simteam durerea lor de parca ar fi a mea iar chiar si atunci cand am crezut ca mi-am revenit, ma lovea din nou frustrarea, sentiment ce m-a stapanit luni intregi. Nu puteam sa cred ca nu mai esti,sa inteleg de ce s-a intamplat asta, ma intrebam daca vreodata viata celor pe care i-ai lasat in urma va mai avea vreun sens...Si astazi cand o vad atat de inocenta,crescand pe zi ce trece, mi se pare ca in ochii ei se citeste golul pe care nimeni nu il va putea umple vreodata.

Acum,la 3 ani de la plecarea ta, nu pot decat sa ma gandesc cu acelasi drag la tine,sperand ca esti intr-un loc mai bun, de unde poti intr-un fel sau altul sa veghezi asupra celora pe care absenta ta i-a distrus pe veci.

R.I.P.
Nu te vom uita niciodata!

Merry Christmas...

Nu ma gasesc foarte des gandindu-ma ca imi lipseste foarte mult ceva anume,ca sunt singura. Desigur,as minti daca as afirma ca nu mi-a trecut uneori prin cap faptul ca poate mi-ar fi mai bine daca anumite lucruri ar sta altfel. Dar, in aceasta seara, starea mea a atins apogeul. Nu, nu imi plang de mila, "biata fata singura d craciun". Sau poate da,nici nu mai stiu. Stiu doar ca in momentul in care am ajuns sa stau cu singurele persoane care aveau timp de mine: verisoara mea de 5 ani si un baietel de 7...mi-am dat seama ca ceva nu e in regula.
Ma trezisem vesela, dornica sa fiu cat mai entuziasmata, deschisa, sperand ca voi avea o seara care sa reprezinte Craciunul,asa cum il stiu eu: o sarbatoare plina de lumina si bucurie. Nu a fost,insa,asa. Am avut o zi in care nimanui din jurul meu nu parea sa ii pese de ceea ce imi doream eu, de ceea ce ar trebui sa reprezinte aceste clipe.
Apoi,inspre seara, m-am trezit cumva...singura. La propriu. Si mi-a trecut prin cap sa dau un telefon, asta fac tot timpul cand simt ca imi fuge pamantul de sub picioare. Mi-am dat seama apoi ca nu am pe cine sa sun,ca nimeni nu ar vrea, acum sa asculte ce as avea de zis, sa ma auda "plangandu-ma", sau sa ma consoleze, sau macar sa poarte pret de cateva clipe o conversatie cu mine.
Deci..nu va grabiti sa ma contraziceti. Sunt singura. Poate nu in adevaratul sens al cuvantului, dar asa cum o simt eu...sunt. Si nu imi place deloc,desi nu recunosc asta...
Am renuntat sau cel putin am incercat sa renunt la a spera ca lucrurile se vor mai schimba....

cu toate acestea...merry christmas tuturor...si celor care sunteti singuri, si celor care nu sunteti,dar asa va simtiti, si celor care nu sunteti...

"Hannah liebt nicht mehr"-Barbara Veit

De multe ori am recitit anumite carti,am revazut anumite filme, in speranta de a regasi sentimentele care m-au incercat la inceput. Multi oameni considera lipsit de sens sa citesti o carte de mai multe ori, dar eu cred ca la fiecare lectura redescoperim nu doar ceva nou printre randuri, ci si in propria persoana.
Astfel, zilele trecute am redeschis o carte atat de draga mie nu doar pentru ca are valoare sentimentala, ci si pentru ca am citit-o...nici nu mai stiu daca de 5 sau 6 ori si de fiecare data am savurat lacoma fiecare cuvant, m-am pus in pielea fiecarui personaj, m-am pierdut printre randuri si am blocat orice sunet sau zgomot exterior. Din dorinta de a impartasi cu anumite persoane ceea ce eu am descoperit lecturand aceasta carte, am cautat-o si in limba romana (varianta originala fiind in limba germana), dar fara succes.
Astazi, dupa ce am incheiat din nou lectura, nu ma pot abtine sa nu impartasesc, sa incerc sa traduc (macar aproximativ) cateva randuri care simt ca mi se adreseaza direct, care imi sunt dragi si care, de fiecare data cand le-am citit, au atins ceva in sufletul meu. Stiu ca totul este relativ si probabil fiecare dintre noi va interpreta altfel aceste cuvinte. Pot doar sa spun ca iubesc aceasta carte pentru intensitatea ei,pentru ca, desi actiunea se desfasoara in doar cateva zile,sunt descrise drame omenesti pe mai multe planuri, izvorate din probleme cotidiane, chiar banale. Noi oamenii putem rezista fizic multor incercari, dar structura noastra interioara,sufleteasca este mult mai fragila. Nu avem nevoie de razboaie sau alte catastrofe naturale pentru a simti ca ne-am pierdut, ne-am prabusit, pentru a simti ca sufletul nostru este sfasiat.
Astfel, aceasta carte atat de draga mie ("Hannah liebt nicht mehr", in traducere: "Hannah nu mai iubeste", un titlu aparent superficial, dar cu atat de multa insemnatate o data ce ii intelegi sensul) reveleaza drama(nascuta poate din motive aparent lipsite de noima) unei adolescente de aproape 18 ani si totodata suferinta celor din jur,care se simt neindreptatiti in momentul in care aceasta le refuza ajutorul:parintii (a caror suflet se deschide in fata noastra,a cititorilor, pe tot parcursul cartii) si prietena ei cea mai buna, persoane care nu inteleg ca ceea ce simte si face Hannah nu este un atac personal,este doar rezultatul factorilor exteriori care au distrus-o treptat, involuntar. Margrett este singura care incearca sa priveasca totul si din perspectiva fetei, dorind sa o salveze si punandu-se in locul ei intr-un mod total lipsit de egoism.

Ceea ce urmeaza sa traduc sunt randuri dintr-un jurnal, apartinand lui Margrett, care prin aceste cuvinte incearca sa o aduca pe Hannah mai aproape de ea.
(Considerand faptul ca voi alege doar anumite fragmente, sper ca urmatoarele propozitii sa aiba vreun sens)

"Nu vreau sa mai sufar,pentru ca o alta persoana imi cauzeaza durere. Voi fi alaturi de mine. Imi voi apara gradina, pe care am ingrijit-o cu atat de mult efort in ultimii ani. Voi fi deschisa, daca voi simti acelasi lucru din partea celuilat, dar ma voi inchide cand ma voi simti neindreptatita. In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare.
(....)
Cat de tare m-am indepartat din nou de propria persoana...Prin dor si dorinta. Dar acum sunt din nou aici, imi vad temerile si frustrarea. Este atat de simplu si imi este bine din nou. Sunt profund tulburata de faptul ca reincepusem sa ma mint singura. Aproape ca am uitat de ranile mele. Sunt recunoscatoare ca mi-am regasit drumul. Viata incepe sa devina aventura mea! A mea! Ma gasesc pe un drum care nu stiu unde ma va conduce.
(....)
Imi simt sufletul profund ranit pentru ca fac intotdeauna aceleasi greseli. Ma las ranita mult prea usor, pentru ca nu impun anumite limite.
(....)
Lipsa de iubire a fost mereu prezenta in viata mea. Nu o mai vreau,nu mai am nevoie de ea,de aceeasi raceala. Ma surprinde totusi constant fapul ca inca o traiesc. Intrebarea este: de ce?!
Exista clipe in care experienta acestei lipse de iubire si raceli ma face sa ma simt lipsita de puteri. Ma simt de parca m-ar parasi intreaga energia, temerile si agresivitatea luandu-i locul si lasandu-ma confuza.
(...)
Ma simt lipsita de aparare in fata unui om pe care il iubesc si de la care sper si astept iubire si caruia,din aceste motive, ii tolerez prea multe.
Acum cativa ani am citit jurnalele Sylviei Plath. O anumita fraza mi s-a intiparit in minte: Este groaznic cand trebuie sa ii consolezi pe cei care te ranesc, care iti ucid sufletul....(...) Le dau unor oameni mult prea multe sanse. Inteleg, iert, consolez.
Voi incerca sa nu ma mai las calcata in picioare. Voi incerca sa fiu puternica pentru mine insami. Daca ma vei rani, nu ma vei vedea suferind!
(...)
Intotdeauna mai exista un licar de speranta, care face ca aceste conflicte sa fie tolerabile,mai usor de suportat. In adancul sufletului meu stiu,totusi, ca nu merita. Astfel,ma vad din nou obligata sa ingrop un vis. Este inimaginabil de greu!
(....)
Ma simt atat de trista... Atunci cand rascolesc scrisorile vechi ma simt de parca as tine in mana cateva frunze de toamna, uscate si umede. A inceput cu atata grija si afectiune...si deja apartine trecutului. Viata inseamna a-ti lua ramas bun, dar atat de repede, de rece si lipsit de iubire? Nu m-as fi asteptat sa te retragi cu atata lasitate. In ciuda acestor fapte, uneori in mine zace un minuscul licar de speranta, dar acest lucru este cel mai rau. Tacerea doare, mai ales cand nu e nimeni aici.
(....)
Mi-a devenit,brusc, clar faptul ca prin toate aceste relatii tulburatoare nu imi dau voie sa traiesc cu adevarat, sa simt fericire. Nu am reusit pana acum sa imi impartasesc bucuria de a trai cu niciun barbat, asa cum imi doresc: sa cant, sa fug, sa imbratisez un copac, sa ma arunc in mare, sa ma ingrop in nisip sau sa ascult pur si simplu cantecul pasarilor. Este greu de descris. Cel mai usor ar fi sa spun ca imi doresc o persoana alaturi de care sa simt ca traiesc. (....)
Iubirea este puntea de legatura dintre om si viata,cer, Dumnezeu. Iubirea creste si se dezvolta treptat..."



Sper ca am reusit oarecum sa trezesc un anumit interes fata de aceasta carte, fara a-i crea o imagine falsa...

There's a possibility...

"There’s a possibility
All that I had was all I gon’ get "

....Cred ca m-am obisnuit sa nu ma multumesc cu putin. Poate subconstientul meu refuza sa se opreasca la ceva ce nu pare sa merite, desi de multe ori mi-am promis si propus sa ma schimb, sa nu fiu extremista, sa gust ceva ce la inceput nu imi atrage interesul pentru ca, deseori, ceea ce am considerat demn de riscuri si eforturi m-a dezamagit profund. Cu toate acestea, nu am reusit inca sa ma opresc, decat pentru scurta durata, la ce mi se ofera. Stiu exact ce imi doresc, poate deja am si creat, inconstient, un anumit tipar. Dar daca nu voi ajunge niciodata nici macar aproape de ce vreau? Sau daca nu corespund, nu merit, nu sunt compatibila cu dorinta mea? Mi-am creat scopurile subiectiv, fara sa ma gandesc cat de potrivit sau cat de greu ar fi.
Dupa atatia ani incerc sa ma intorc la ceea ce ai insemnat, am vrut sa gasesc altceva, sa caut altceva, dar se pare ca m-am intors de unde am pornit. Credeam ca este suficient sa redescopar ce am lasat in urma ca sa o iau de la capat, cu mai multa maturitate si curaj de data aceasta. Dar poate tu ai gasit ceva diferit si,chiar daca nu ai obtinut acel ceva pe care ti-l doreai, ti-ar fi acum imposibil sa te intorci la ceea ce a fost, sa ma mai vezi ca inainte. Si acest gand ma face sa imi dau seama ca urmaresc o iluzie,nu impotriva firii si a tot ceea ce imi spun cei din jur, ci o iluzie care...nu ma mai vrea.
Poate nu voi obtine niciodata mai mult decat am avut, nu doar referitor la tine si la noi, ci mai mult la mine in general. Si poate de aceea ma simt atat de blocata intre trecut si viitor, fara sa mai cred ca traiesc cu adevarat prezentul.
Si totusi tot ce spun sunt doar nascociri, concluzii nascute din frustrarea care ma stapaneste, incertitudini care nu ma pot conduce nicaieri...

I wish you would...but you never will....

Someone reminded me of you today...and of the times when you mattered so much...and I didn't. So I found myself, once again, reliving every moment, wondering...
I thought you would, I wish you would,but...you never will...

31.05.2009

Un amalgam de sentimente contradictorii se lupta inlauntrul meu,incerc in zadar sa dizolv eternul conflict dintre ratiunea si sentimentele mele. As vrea sa pot sa simt ceea ce constientizez, as vrea sa o pot lua pe calea pe care am gasit-o,dar ma simt neputincioasa,blocata, pierduta,chiar incapabila de a ma redresa. Cum am ajuns din nou aici? Daca analizez pasii facuti,realizez ca nu are sens, ca m-am ratacit involuntar si nu stiu de ce,cum si in ce moment. Ma gasesc iar derutata de propriile sentimente lipsite de noima, imi dau seama cat de efemera (si intensa in acelasi timp) e starea in care ma aflu, dar cu toate acestea ceva in mine nu imi da voie sa o schimb,sa o alung. Nu vreau sa sper si sa mai cred, sa creez in mintea mea scenarii si iluzii. Vreau ca realitatea,oricare ar fi ea, sa puna stapanire pe mine. Nu stiu insa care e adevarul,m-am pierdut intre ceea ce este si pare a fi si nu-mi dau seama cine ar putea sa elucideze misterul,sa imi redea linistea pentru ca vorbele nu imi ofera nicio siguranta si orice amanunt ma tulbura,ma deruteaza si ma sufoca. Nu stiu cum reusesc sa ma ratacesc mereu,sunt constienta ca propriile ganduri imi fac rau, incep sa cred ca sentimentele mele sunt trecatoare,cladite din iluzii si amagiri. Poate ca imi doresc prea mult aceasta senzatie si o creez din vid, din golul ce ma stapaneste. Poate sunt atat de orbita de dorinta,incat ma agat de tot ce pare a fi aproape de idealurile mele, iar la contactul acestora cu realitatea, cu adevarul, simt doar durere cauzata de o noua dezamagire pe care singura am provocat-o. Cum pot deci sa invinuiesc pe oricine altcineva de cercul vicios in care ma invart? De fiecare data cred si sper ca am reusit sa gasesc ceea ce-mi doresc si de fiecare data ma lovesc de aceeasi crunta realitate. Cu toate acestea, refuz cu indarjire sa ma schimb sau sa caut alt drum,sa imi indrept atentia spre alte scopuri. Va fi deci viata mea o lunga astepare ce se prelungeste la nesfarsit? Ma voi gasi mereu pierduta intre adevar si ideal,intre speranta si ratiune?

"Like light and dark..worlds apart..."

"Meet me halfway, right at the boarderline
That's where i'm gonna wait, for you"


...Ciudat cum tot ce aud sau vad ma duce, mai nou, cu gandul la tine. Existi in viata mea de atatia ani si totusi nu ai existat niciodata. Nu stiu inca cine esti,ma zbat in continuare sa aflu si ma intreb daca vreodata voi descoperi adevarul, daca ceea ce simt este doar o nascocire a fanteziei mele, sau s-a apropiat candva de realitate. Nu mai vreau sa fiu captiva in trecut, sa rascolesc randurile vechi, sa ma intreb daca ai fost tu sau altcineva,daca ai fost sincer sau totul a fost un joc malitios, daca tot ce am spus si tot ce am simtit a ajuns la tine, sau au fost vorbe care s-au pierdut in timp.
Stiu ca nu exista perfectiune, stiu ca tot ce fac sau zic depaseste limitele firescului, stiu ca mi-am pierdut simtul realitatii,dar nu pot sa renunt sa te caut, chiar daca nu are sens si a trecut prea mult timp. Poate totul se intampla doar in capul meu, poate ai uitat,poate sunt doar eu de vina pentru ca nu am reusit sa ma maturizez. Nu stiu decat ca, inca odata, ma las ghidata orbeste de ceea ce simt, fara sa imi ascult ratiunea.
Nici nu mai stiu daca te caut pe tine,sau caut ceea ce credeam ca reprezinti. Ma intreb cum as reactiona daca te-as gasi....As da inapoi? As regreta?
...atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri.....Nu pot sa fac mai mult,nu pot sa lupt singura, am incercat sa deschid o usa,depinde de tine in ce masura vei reactiona....

We get it, you're brilliant

Uneori ma cam satur de oamenii care se cred prea inteligenti,desi nu recunosc asta.
Ok, te-ai trezit intr-o dimineata si ti-ai dat seama ca vecinul de vizavi este absolut ..(hm...cum sa-i zic frumos?)...simplu in gandire; ai aprins televizorul si te-a luat cu dureri de cap auzind stirile si ce se mai intampla in mirifica noastra tara, ai iesit pe strada si te-ai lovit de zgomotul pe care unii il numesc muzica a.k.a. manele, dupa care ai stat la coada la ABC-ul din colt si ai auzit doua femei vorbind despre slujba de duminica si te-ai intrebat cum au unii timp sa se gandeasca la asa ceva, cand lumea asta se duce de rapa. Ca urmare a tuturor acestor fapte, te-ai revoltat. Prostia,fitele,smecheria si mai ales..oamenii care populeaza tara noastra..te-au scos din minti. Super, care-i solutia? Hai sa-i blamam pe toti. Te-ai urcat pe un piedestal,ai privit in jos spre noi,muritorii de rand,si-ai inceput sa critici, sa satirizezi si sa ironizezi. How's that working out for you? Ai schimbat ceva? Te simti mai bine?
Let me give you a piece of advice: mai uita-te si in curtea ta.
We get it,you're brilliant si trebuie sa ne demonstrezi asta. Am inteles,move on.

Apropo,cinismul tau iti tine de cald?

Haunted....

E extrem de tarziu,dar nu pot sa dorm. Nu stiu ce anume m-a determinat sa rascolesc trecutul, sa redescopar vechi ganduri, frustrari si sperante, dar mai ales sa imi amintesc de anumite sentimente pierdute. Amintirea a tot ce a fost, gandul ca am pierdut atat de multe persoane la care am tinut ma bantuie si nu ma lasa sa ma linistesc. Simt ca m-am saturat,pur si simplu. M-am saturat sa fiu singura care lupta,singura care face compromisuri, singura care incearca sa resusciteze anumite relatii,de dragul vremurilor trecute si a sentimentelor investite. Ma intreb cate persoane ar ramane langa mine, daca ar fi sa pun capat rabdarii mele,daca ar fi sa inchid usa, cate persoane ar bate la ea, cate persoane ar insista sa o redeschid, asa cum fac eu de cate ori ma inlaturati din vietile voastre? Va iubesc eu mai mult decat ma iubiti voi sau suntem noi oamenii pur si simplu atat de diferiti?

Ma doare cand vad ca am incercat de atatea ori sa ma intorc la anumite lucruri,as vrea macar sa recunosti ca nu mai suntem la fel,ca nu distanta e de vina, nici lipsa timpului,nici faptul ca ne-am maturizat. Nu ma mai vrei in viata ta,sau poate nu la fel de mult ca inainte,dar nu vrei sa accepti acest fapt si am obosit sa mai lupt, sa imi repet ca totul se intampla doar in capul meu, sa te caut, dar sa nu te gasesc, sa te intreb si sa nu raspunzi, sa sufar de fiecare data cand indraznesc sa imi amintesc ce a fost. Cred ca astazi suntem mai mult decat fizic departe. Obisnuiam sa spunem "close,no matter how far"...dar nu stiu daca mai e valabil si deja imi si inchipui cum ai reactiona,daca as incerca din nou sa iti explic aceste lucruri.


Iar tu,care erai pentru mine cea mai importanta persoana, simt ca o parte din tine si-a dat seama ca te-am indepartat,dar as vrea sa stii ca o fac involuntar,ca tin la tine more then words can say....


.....uneori ma gandesc ca doar eu sunt de vina, ca ma agat de voi pentru ca imi lipseste altceva, pentru ca vreau sa compensez lipsa acelei persoane, crezand ca e suficient sa va am pe voi. Nu e vina voastra, eu cer prea mult,intotdeauna am vrut prea mult. Si de data aceasta vreau doar o mica minune, o zi cu adevarat insorita, un zambet 100% sincer.....

....nimic din ce zic nu mai are sens,e tarziu si intuneric si am aberat destul.

Moments that make life worth living .....(?)

Ieri am trait una din acele zile care te fac sa uiti pe moment de trecut sau prezent, te determina sa te lasi condus de impulsuri, sa te pierzi intr-o euforie imbatatoare. Luminitele,mirosurile imbietoare, fetele linistite ale oamenilor m-au adus si pe mine,ieri,intr-o astfel de stare, dandu-mi voie sa savurez macar pentru scurt timp cateva clipe de ....liniste sufleteasca. A fost una din acele zile care nu ma lasa sa devin atat de cinica si indiferenta cum imi doresc uneori sa fiu, una din acele zile care ma conving sa sper in continuare, sa raman la fel de idealista, intampinand aceleasi riscuri. Daca merita sau nu cred ca nu voi fi capabila sa hotarasc vreodata, depinde doar de momentul in care sunt intrebata, de starea in care ma aflu, de oamenii care ma inconjoara.
Uneori o mica si deloc pretentioasa escapada din cotidian, un zambet primit de la un simplu necunoscut, cateva ore de uitare, pot vindeca (sau ameliora) rani vechi, ma pot duce intr-o alta lume,unde ma pierd in visare. Deseori spun ca aceasta este in general marea mea greseala: ma pierd in iluzii, dar uneori indraznesc sa nu consider o atat de mare eroare faptul ca sunt dispusa aproape mereu (desi nu recunosc) sa cred in fiecare persoana pe care o cunosc,sa ofer infinite sanse, sa iubesc viata si oamenii, sa admir un rasarit de soare, sa ador si sa fac toate acele lucruri marunte si de nepretuit, dar care aduc macar pentru o clipa un zambet pe chipul meu.
De multe ori felul meu de a fi nu mi-a adus nimic bun, am fost "acuzata" ca sunt prea "sufletista", ca ma stresez prea mult, am fost sfatuita sa fiu mai egoista, dar cred ca daca as face asta, m-as pierde pe mine si eu nu as mai avea sens daca nu as fi...asa cum sunt,asa cum spuneti voi:naiva, credula, sincera, deschisa, idealista. Sper ca niciun eveniment si nicio persoana nu imi va schimba structura interioara, nu vreau sa traiesc altfel decat o fac,doar poate cu mai multa putere,siguranta si respect de sine....