"What's the harm in believing?" C.B.
Din dorinta de a nu lasa acest blog sa se umple de praf,am intrat sa vad ce modificari i-as mai putea aduce si am observat ca ultimele 3 posturi se refera la aceeasi persoana si la aceeasi situatie care imi macina gandurile si zilele in ultima perioada, fapt care mi-a deranjat profund orgoliul:)
Prin urmare, m-am hotarat sa scriu altceva, care sa ma scoata din aceasta stare. Pe scurt spus: sa schimb "subiectul". Din pacate, inspiratia nu vine la comanda,cuvintele nu "curg" de indata ce te asezi in fata monitorului, uitandu-te la tastatura, asteptand sa gandeasca pentru tine. Am incercat sa imi amintesc care este "muza" mea in general si din nou nu am avut succes. Precum afirma si Camil Petrescu, nu pot sa descriu decat "ceea ce vad,ceea ce aud,ceea ce simt", deci as fi ajuns inevitabil la acelasi subiect vechi si prafuit. Mi-am amintit,insa, ca si cartile pe care le citesc ma inspira uneori.
Astfel, m-am concentrat asupra unui personaj din romanul pe care il citesc acum: Maureen din "Turnul sinucigasilor" (Nick Hornby). De data aceasta nu voi da detalii asupra cartii; ceea ce mi-a atras atentia a fost ce face aceasta femeie pentru a trai zi de zi, pentru a supravietui,as putea spune: se autoamageste. Si de aici am mers mai departe cu gandul la fiecare dintre noi si la iluziile sau autoamagirile pe care ni le impunem, atunci cand un adevar este mult prea dureros sau de nesuportat pentru a-l accepta.
Ma intreb, deci, cat din ceea ce ne spunem si ni se spune este adevarat si cat este doar o nascocire sau un mecanism de autoaparare, izvorat din imposibilitatea de a trai cu anumite lucruri. Atunci cand luptam cu tot dinadinsul pentru ceva si totusi pierdem sau atunci cand anumite circumstante ne forteaza sa ne schimbam in vreun fel, ne autoiluzionam ca totul are un motiv pe care il vom intelege candva. Cand pierdem o persoana draga, ne consolam cu gandul ca este intr-un loc mai bun, iar cand o relatie se destrama, incercam sa ramanem "amici" sau "prieteni" cu acel cineva care a contat mult candva. Uneori ma intreb daca toate aceste lucruri nu sunt doar menite sa ne faca sa ne fie mai usor sa renuntam, sau sa ne aline suferinta. Cat este adevarat din consolarile si iluziile ce ne stapanesc gandurile? Ce rost mai are sa incerci sa pastrezi o anumita legatura cu o persoana,care, oricat ai incerca, nu mai poate sa reprezinte ce ti-ai dorit? Nu sunt toate acestea doar o modalitate de a ne diminua durerea, de a ne determina sa credem ca nu am pierdut total ceva sau pe cineva, de a face anumite tranzitii sau schimbari mai usor de suportat?
...Imi amintesc cand am inceput sa imi pun pentru prima data aceste intrebari si multe altele pe langa si stiu ca atunci afirmam ca, decat sa traiesc orbeste, ghidata de sperante si amagiri, prefer sa privesc in ochi adevarul si sa il infrunt,oricat de crunt ar fi el. Astazi nu mai stiu ce gandesc sau ceea ce vreau, in anumite momente am ajuns sa imi fac negarea un aliat, dar in mod inconstient. Cu toate acestea, ma intreb daca felul in care am infruntat situatiile de care m-am temut cel mai mult s-a datorat faptului ca eram in negare, ca refuzam sa accept ce se intamplase, sau devenisem mai puternica decat am crezut ca voi fi? M-am trezit de multe ori traind clipe in care mi-as fi dorit sa ma prabusesc, sa fug fara sa ma uit inapoi, sa ma ascund si sa nu imi pese de nimeni si nimic, dar cu toate acestea am fost stalpul de sprijin al celor din jur, dar si al meu. Nu stiu daca eram puternica, sau doar ma ascundeam, dar poate ca a fost mai bine asa, atat si pentru mine,cat si pentru ceilalti.
In concluzie, cat de mult rau iti poate face o iluzie? Nu imi plac excesele de niciun fel, cu totii trebuie sa speram in continuare, fara a ne pierde,insa, simtul realitatii,fiind pregatiti pentru o noua infrangere, dar si capabili de a constientiza posibilitatea unui succes....
