First snow....

"Even if I get past all my problems, I'm just gonna go out and get new ones. I like being a mess, it's who I am." (Ally McBeal)

Today it snowed for the first time this winter. And I felt the sudden urge to go out and smell the snow. I took my coat and stood in the coldness, thinking about the past, remembering last year's first snow and wondering why things fall apart.
Ma intreb cate sentimente, zambete si lacrimi voi mai irosi pana cand voi simti ca a meritat? Mi-e rusine sa recunosc ca trecutul nu m-a invatat nimic, ca nu stiu ce am castigat daruind incredere anumitor persoane, ca nu inteleg sensul acelei povesti care de mult s-a incheiat,fara rost si fara un final adevarat. Ma doare gandul ca intr-o zi voi privi inapoi la ceea ce astazi simt, amintindu-mi cu indiferenta ceea ce acum ma preocupa, ma doare gandul ca ai sa apartii trecutului, ca te las in urma, asa cum am facut cu atat de multe capitole din viata mea, incheiandu-le fara sa ma mai uit inapoi si fara cale de intoarcere.
Mi-amintesc de sentimentele din trecut, mi-amintesc cum stateam in frig si priveam ninsoarea, crezand ca n-o sa se mai termine niciodata acel intuneric, neavand idee cat de efemer si lipsit de noima era...Si ma intreb acum daca la urmatoarea prima ninsoare voi privi inapoi la seara de azi cu aceeasi melancolie, acelasi zambet dulce-amarui, daca ma va stapani din nou senzatia ca am irosit sentimente, ca am zambit si am plans in van?
Uneori e atat de frustrant sa simti ca ai dat tot ce a fost mai bun din tine si sa nu mai stii pentru ce,sa simti intens ca nu esti indeajuns si nu vei fi niciodata, ca te doare fiecare capitol nescris, fiecare final fara noima, fiecare sfarsit si fiecare nou inceput....

Closure

"Don't speak, I know what you're thinking and I don't need your reasons..Don't tell me cause it hurts..."

I spent weeks loking for an answer,but the answer found me. I spent nights looking for a solution,but the solution found me. At first it came crawling, whispering shy...so I could barely hear it. I decided to ignore it. I needed something stronger, a powerful reason to be selfish and rational, to ignore my own feelings and wishes. But the answer was there,in the corner, waiting patiently for me to decide. When I didn't, it came right next to me, it became clear and obvious...it was impossible for me not to hear it. But once again, I had no strength and no will.
....Aparenta mea hotarare s-a prabusit intr-o secunda, gandurile mele s-au transformat in simple sunete fara sens, argumentele mele s-au pierdut, vointa mea s-a transformat in cenusa. So I went along with it allowing you to manipulate me again. Am uitat tot ce simtisem cu cateva clipe inainte, tot ce mi se spusese, tot ce ma decisem. Totul apartinea trecutului si singurul lucru care conta era clipa de fata, faptul ca nu puteam sa iti intorc spatele, sa te abandonez desi aveai nevoie de mine. Asa ca am inchis adanc in mine toate frustrarile si gandurile din ultimele zile si am incercat din nou sa te ascult, sa fiu la fel de rabdatoare si intelegatoare ca altadata. Am plecat mai confuza ca intotdeauna,stiam ce ar fi trebuit sa fac, stiam ca gresisem lasand garda jos pentru a mia oara, ignorand din nou propria persoana.
...That was the moment the answer lost it's patience completely. It couldn't wait anymore, it couldn't understand me anymore and there I was, in the middle of the night, all alone in the coldness...listening to it screaming,making me feel like a fool.
Stiam ca nu mai pot sa am dubii, auzeam aceleasi cuvinte neincetat, mi se aruncau din toate partile dovezi ale faptului ca m-ai mintit si simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca am paralizat, ca nu mai pot sa ma misc sau sa vorbesc, simteam cum, incetul cu incetul,ma pierd si ma prabusec. Si m-am prabusit...si m-am pierdut de tot si m-am uitat inlauntrul meu, revelandu-mi fiecare frustrare pe care in ultimele luni am ignorat-o, am inchis-o adanc, incercand sa ma prefac ca nu a fost niciodata prezenta. I saw how lost I was and thought : "I am not that girl". No matter who you are how much I care about you, I am not the girl that loses her will in front of someone else. If you can't respect me,then I will. Guess I needed the final punch. Again.
..Asa ca am ales ca de data aceasta sa nu mai fac nimic. I'm not trying to take a stand, or to make a decision. Pur si simplu ma voi retrage, incet, dar sigur. It's over.

I never wanted this...

" We cling so tightly to the stories we tell ourselves,not realising that
what we really should do is let go. Let go of the belief that we are
invincible, let go of the idea that we can't do it on our own, let go of
... the fairytale."

In urma cu o saptamana m-am gasit din nou bantuita de o dorinta care-si face mereu aparitia in momentele in care caut un raspuns. Imi doream o mica escapada din cotidian, o zi departe de tot,cateva ore in care sa nu ma mai intreb, sa nu mai caut, sa nu mai incerc...ci doar sa fiu eu, sa traiesc prezentul fara sa-l explici si fara sa incerc sa anticipez viitorul.
So...I called my friends and slowly,but surely,we planned a short trip, we planned our sweet escape. M-am lasat dusa de val si, inainte sa-mi dau seama, m-am trezit cu biletul de tren in mana, fara sa stiu ce urma sa descopar. Era exact ce aveam nevoie: sa nu gandesc, ci doar sa actionez.
In dimineata plecarii noastre, mirosul de cafea proaspata si soarele care stralucea timid prevesteau o zi perfecta de toamna. Urcandu-ma in tren, simteam ca ma indepartez, nu doar fizic, ci si spiritual, de confuzii si incertitudini. Stiam ca aveam sa ma intorc, stiam ca in cele din urma va trebui sa iau o decizie, sa infrunt lucrurile de care fugeam, dar in acel moment si in orele ce au urmat stiam de asemenea ca...nu conteaza nimic decat clipa de fata. Mi-am permis deci o zi in care sa profit de soare, sa admir minunatele strazi si cladiri din Bratislava, sa ma plimb intr-un oras necunoscut, sa iau pranzul pe malul Dunarii, sa nu raspund la telefon si sa uit...de tot.
N-am considerat niciodata fuga ca fiind o solutie, nu am plecat in speranta ca anumite lucruri se vor rezolva de la sine, nu am plecat in cautarea unui raspuns, am plecat pentru ca imi doream ceva nou, o zi buna, o sursa de energie pozitiva...si nimic nu ma vindeca mai bine decat un peisaj frumos si cateva clipe fericite.
Sure, at the end of the day...I had to come back. And altough everything was the same, I knew I could take my time to organise everything I needed to do and to decide what's best for me. The problem is: I still don't have an answer. For the first time in a really long time...I don't know what I want, I don't know what to do.
Daca ar fi sa formulez cat mai simplu si concret dorinta mea, as putea spune: Vreau sa fiu fericita. But then again, who doesn't? And saying that I'm unhappy would also be a lie. I'm not unhappy, mostly I just feel....satisfied with my life, lucky, maybe even cheerful sometimes. But not happy. Imi lipseste entuziasmul de altadata, sentimentul acela de profunda fericire, a carei intensitate nu se compara cu nimic, desi e efemera. I miss the fireworks, the moments I wanted to climb the highest mountains and tell the world how I feel. Nowadays it feels like things are going from bad to worse, every day that passes by makes me feel more and more frustrated...with myself and the whole world. I know I'm stuck again, caught up in a vicious circle that I somehow can't leave. Deep down I know I've made my decision, but will my heart ever catch up with my mind? Will I be able to say it? To turn around, to put an end to this, without feeling selfish, without being afraid of judgment? I've tried any other way and it just didn't work out, I need to stop looking for answers and just accept the one I've been given, I have to embrace reality and realise that, no matter how hard I tried, I've never been the girl that settles for what she can get. I want more. I deserve more.
Every night I go to sleep thinking I know what to do, realising that I don't wanna feel so restless anymore, so tiny and insignificant. In fiecare zi ma simt de parca as lupta cu morile de vant, de parca as fi intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit. Dar din pacate imi e greu sa concretizez ce simt, sa nu ma judec si sa nu ma las judecata, sa plec mai departe fara sa ma intreb "what if...?".
Sometimes I feel like my heart's beating too fast, like I can't breathe, like I'm drowning in the mess I've created. But I can't move forward...I need to escape again, but will that change anything?

Hot&cold....

"Feet kept firm on the ground...but my head got lost in the clouds..."


Somehow I find myself stuck in the same old rut I've been for years. Nu stiu cum reusesc mereu sa ma pierd in confuzii si incertitudini, sa ma gasesc intr-o continua asteptare ce se prelungeste la nesfarsit, irosind timpul cu sperante si iluzii ce nu se mai realizeaza niciodata, ci doar se pierd in neant. Poate e vina mea, poate ca nu reusesc nici acum sa cladesc o punte stabila de legatura intre ratiune si sentimente, poate daca as reusi sa realizez lipsa de sens a dorintelor mele....as putea sa renunt la ele. Dar incapatanarea mea nu are limite. Stiu ce vreau si desi sunt constienta ca anumite dorinte nu vor lua viata niciodata, inca tin cu dintii de ele, osciland mereu de la o stare la alta, de la un sentiment la altul. M-am saturat si imi doresc putina stabilitate, o pauza de la aceleasi pendulari ce apar mereu in viata mea,sub o forma sau alta.
Mi-am pierdut din nou capul, ma gasesc retraind momente dulci-amarui, zambind doar pe jumatate, incapabila fiind sa ma simt cu adevarat fericita pentru ca intotdeauna ceva ma trage inapoi, mereu trebuie sa am temeri si incertitudini, anxietati si dubii....Imi doresc profund ceva palpabil, real, ceva ce sa nu ma mai tina intr-o continua tensiune, sa stiu ca, macar pentru cateva clipe, ce am e al meu cu adevarat si nu-mi poate fi rapit cu atata usurinta. I want to be happy for more than five minutes. Is it my fault? Am I looking for it in all the wrong places? Do I need to change? Do I have to move on? I don't want to move on, I don't want to look for something else, I want everything that was wrong to be right....

Guess the black thoughts have come again to get me....

"I'll never see the light of day
Living in this cell
It's time to make my way
Into the world i knew
Take back all of these times
That i gave in to you"

I've tried so hard not to come back here again, I've developed my personal defence mechanism but it wasn't strong enough. It failed. And I failed all over again.
Somehow I found myself feeling incredibly insecure and irrationally angry with everything and everyone.... Today I woke up and realised I couldn't fight it anymore and all my fears, disappointments and frustrations revealed their ugly faces again, turned into tears, rolling down my cheeks.
Sunt constienta ce anume mi-a retrezit aceste sentimente negative si nu stiu cand si cum voi fi capabila sa le las din nou in urma. Nu pot sa uit faptul ca mi-ai reinviat fantomele cu care atat de greu am luptat o perioada si desi sunt constienta ca nu e in totalitate vina ta, ma doare sa imi amintesc ca ori de cate ori am incecat sa iti explic cat de mult rau imi faceai, intampinam un zid. I guess it doesn't matter anymore. Let it me by my fault. I'm my own worse enemy, I'm the one to blame, I'm uncapable of fighting with myself and stop strugglin', stop being somewhere in between. I know I should choose my own path, but every time I think I did ...I get lost all over again.
Uneori ma gandesc ca poate ar trebui sa apelez din nou la puterea mea interioara, sa reincep aceeasi lupta veche pe care am dus-o ani intregi, dar parca gandul ca voi fi mereu in aceasta situatie ma seaca de energie si dorinta. Din exterior pare atat de usor, dar nu e...M-am saturat sa ma simt constant bantuita, sa ma lupt, in van, cu mine insami. De saptamani intregi am cazut din nou in letargie si nu pot sa ma trezesc decat pentru cateva clipe trecatoare, apoi ma afund din nou in durere, dandu-mi voie sa ma pierd tot mai tare in aceeasi eterna nemultumire si dezamagire. Astazi nu imi mai pasa...cine,cum si de ce ma judeca. Ce credeti,ce spuneti. Let it be my fault. M-am saturat sa repar greselile altora, in timp ce eu sunt judecata la tot pasul. Go ahead and judge, go ahead and wonder, go ahead and blame me...Let it be my fault. Let it be....Let me be...

Eternal quest...

....Noaptea trecuta m-am gasit cumva rascolind din nou trecutul, aceleasi randuri si amintiri vechi, prafuite, pline de zambete si frustrari. Am descoperit aceeasi eterna lupta pe care o duc mereu si care, desi se schimba cu timpul (in aparenta) este (in esenta) si astazi la fel de dureroasa si lipsita de sens.
Ma intreb de ce mi-a fost intotdeauna atat de greu sa accept ca fiecare om e singur, in adevaratul sens al cuvantului. Nimeni, niciodata nu va fi capabil sa patrunda cu adevarat in sufletul tau, sa iti inteleaga sentimentele si gandurile in mod obiectiv si altruist, sa te sprijine neconditionat si pentru totdeauna. Nu sunt insa nici astazi capabila sa accept acest fapt, sa nu il privesc ca pe un esec personal, ca pe o incapacitate de a ma adapta. Ma gasesc astfel clipa de clipa revelandu-mi ganduri ascunse fiecarei persoane care pare ca va reusi, intr-un final, sa reprezinte ceea ce imi doresc. Ma implic emotional cu fiecare om pe care il cunosc, ma atasez de zambete, locuri, amintiri, cumva sperand si acum ca astfel voi putea sa ma autodefinesc, sa evoluez,sa cresc, sa ma maturizez din punct de vedere emotional.
Nu pot sa nu acord incrdere fiecarei persoane pe care o intalnesc, dar, in acelasi timp, nu sunt capabila sa ma abtin sa nu creez asteptari, care de cele mai multe ori nu se realizeaza. De ce nu reusesc sa traiesc doar prezentul, fara a ma chinui mereu sa il transform intr-un viitor? Am simtit de atatea ori ca lupt cu morile de vant, ca bat la usi de mult inchise si, de fiecare data cand renunt la o lupta, imi promit ca nu voi mai avea nicicand aceleasi asteptari. Insa ma gasesc mereu dorind ca ceea ce incerc sa cladesc in prezent sa imi redea ce am pierdut in trecut. Incerc sa dau un sens fiecarei pierderi, sa cred in continuare in basme si povesti... Imi doresc deseori sa pot fi la fel de sceptica precum par, dar in acelasi timp nu as vrea sa ma pierd pe mine, sa dau voie exteriorului sa imi modifice structura interioara. Devine insa obositor sa deschizi usi pe care mai apoi altii le inchid cu atata usurinta, sa investesti sentimente si sa nu culegi nicicand roadele...
Nu scriu ca sa imi plang de mila,ca sa incerc sa ma fac inteleasa, ci doar ca sa am posibilitatea de a revarsa undeva gandurile care uneori se aduna in mine, chiar daca de multe ori nici eu nu sunt capabila sa concretizez ce simt...
I know what I want but will I ever have it?

Learning to be my best friend....

Seems like in the last couple of days the past came back to haunt me. My frustrations revealed their ugly faces again, wanting to drag me with them along the same lonely and painful road. The only difference is that this time I didn't give in. And I won't, ever again, at least not for this reason. I used to be my own worse enemy, now I want to learn to be my best friend. Does it sound pathetic? I don't really care.
Se spune ca orice critica este constructiva, dar in cazul meu a fost aproape mereu distructiva. I'm my own ruthless reviewer, I've made every loss in my life seem like a personal failure, like a lack of abilities and I will never do that again because now I know that I need myself more than anything else.
Au fost foarte multe momente in viata mea in care persoanele din jur nu mi-au putut vindeca ranile (nu pentru ca nu ar fi incercat, ci pentru ca propria-mi putere interioara mi-a fost intotdeauna cel mai bun aliat) si astfel am ajuns sa realizez ca singura imi fac rau,dar si bine, ca nu mai pot sa ma subapreciez si sa ma pierd la fiecare esec sau vis pierdut, ca nu pot sa ajut pe nimeni, inainte de a ma ajuta pe mine. Astfel, desi in ultimele zile am simtit din nou aceeasi eterna nemultumire in suflet, acel gol imposibil de umplut, nu imi mai dau voie sub nicio forma sa ma invinovatesc, sa fiu in conflict cu propria persoana, sa astept ajutor din exterior, in timp ce structura mea interioara se degradeaza incet,dar sigur.
Am realizat prea multe, am avut zile insorite si fericite, am lasat sa se strecoare in sufletul meu persoane pe care de abia le cunosc, am zambit fara motiv si am incercat sa ma bucur de lucrurile marunte, de cateva clipe fericite si nimeni si nimic nu imi poate lua ce am acum.

Mixed emotions

...It's one of those days when I feel too many things at a time, when I wanna say so much, that I end up not saying a thing. Does it ever happen to you? Do you ever wanna talk, but when you open your mouth you realise that no sound is coming out, that you're choking, while desperately trying to make yourself clear? I've felt emotionally paralised too many times..
Tonight I wondered if it ever gets easy? If we ever stop fighting, stop searching for that perfect person, perfect job, perfect house,perfect life? I am realistic enough to know that perfection can't ever be touched. Why do I still hope to find it? Why am I willing to pay the price?
De atatea ori mi-am dat voie sa cred,desi nu recunosteam..de atatea ori mi-am dat voie sa sper, desi afisam aceeasi masca de om sceptic, care se asteapta la ce e mai rau. Intotdeauna pierderile ma iau prin surprindere, oricat de mult m-as pregati pentru ele. Pur si simplu acea parte increzatoare si naiva din mine supravietuieste, contrar trecutului, care incearca sa ma invete ceva. Si astazi ma gasesc simtind aceeasi mahnire, acelasi regret timid, care se ascunde in coltul sufletului meu, intrebandu-ma de ce am crezut ca lucrurile vor sta altfel, de ce am crezut ca pot sa lupt si, in acelasi timp, oarecum reprosandu-mi ca am renuntat. Sunt constienta ca am luat decizia corecta...dar inca nu pot sa simt acest lucru. Inca nu pot sa nu mai dau voie memoriei involuntare sa se declanseze, amintindu-mi ce am simtit si ce am dorit. Urasc sa renunt, urasc sa pierd si chiar si atunci cand o fac voluntar, parca simt ca ramane un gol pe care incerc sa il umplu fiind rationala, convingandu-ma ca...e mai bine asa.
Somehow I feel trapped. Nu am mintit cand am afirmat ca sunt fericita, sunt multumita de viata mea, de modul in care se desfasoara lucrurile, de ceea ce am obtinut, de viitorul pe care incerc sa mi-l cladesc. Dar nu as fi eu daca nu as avea si un mic regret, daca nu mi-as dori mai mult,intotdeauna mai mult decat am, decat as putea sa obtin, decat mi se ofera...:) Pentru ca pur si simplu uneori simt ca se aduna in mine o multime de sentimente care nu se elibereaza niciodata in felul in care as vrea eu...si mi-as dori atat de mult sa pot sa le revelez cu adevarat....mi-as dori atat de mult sa pot sa fiu eu, fara prejudecati si temeri, fara nesiguranta, fara sa ma simt minuscula si inferioara. Si stiu ca gresesc asteptand ca altcineva sa ma faca sa ma descopar, sa nu ma mai ascund, dar parca m-am pierdut de fiecare data cand am incercat sa ma deschid...Nici macar nu stiu daca are sens ceea ce spun..Poate maine ma voi trezi (ca de multe alte dati) incapabila de a intelege tot ce astazi am incercat sa descriu. Prin urmare ma simt din nou ca la 16 ani, la fel de instabila, plina de sperante si dorinte care intarzie a se mai realiza, in ciuda eforturilor mele....

"If it's gonna be a rainy day,there's nothing we can do to make it change..."

....Feels like I am strugglin' again, fighting with myself, trying to maintain the positive outlook on my life:) I hate this rain, this cold, annoying and disturbing weather that seems to want to make me lose myself again. I don't believe in regrets and yet, these days, they seem to haunt my mind. I always thought that everything happens for a reason, that the mistakes I make, the things I lose, the senseless efforts I once made will have a meaning someday. I still think so,but it's just so damn hard to wait for the day when this unsatisfaction in my heart will fade.
I hate how things are, I hate this wall and I hate how everything got so messed up again. When and why did I lose control? Is it up to me to fix it? I know what I did wrong but I also know the fault isn't entirely mine.
Sunt constienta de faptul ca nu pot sa ma mai pierd ca in trecut, refuz categoric sa ma afund in acel intuneric care parca ma pandeste si acum dintr-un colt asteptand un moment de slabiciune ca sa ma prinda din nou in ghearele lui. And yes, I've always been a drama queen. Despite that, it feels different this time. Ma frustreaza multe lucruri care mi-au scapat de sub control, recunosc ca pierd multe clipe gandindu-ma la trecut si prezent, intrebandu-ma cum va fi viitorul, dar in acelasi timp ma impotrivesc cu incapatanare, nu dau voie acelei stari de dinainte sa ma cuprinda si sa ma faca sa ma pierd din nou. Astazi sunt cu adevarat capabila de a pune lucrurile in balanta, de a simti ca, in ciuda regretelor si nemultumirilor care incearca sa ma demoralizeze, hotararea mea este, de data aceasta, mai puternica.
I do want things to change a bit, I want a different ending, one that doesn't erase every moment that mattered but it feels like there's nothing more I can do and I admitt it's messing with my mind...but..."I won't be broken again, I have to breathe, I can't keep going under..."

Old hopes and dreams

...Astazi am purtat o conversatie cu o prietena care m-a facut sa imi amintesc de ganduri din trecut, de visuri si sperante de adolescent si, astfel, am simtit nevoia sa rascolesc vechile sentimente si am dat peste un text pe care l-am scris cand aveam 16 ani. Nu mai stiu in ce masura acele ganduri si intrebari imi guverneaza viata, dar era frumos cand eram o visatoare, o romantica incurabila. Poate ca inca sunt, poate ca nu am uitat si nu am pierdut acele visuri, doar le-am ingropat mai adanc in mine, in incercarea de a fi mai realista. Aceeasi dorinta veche si prafuita se afla inca undeva intr-un coltisor al sufletului meu, timida si pierduta, sperand ca, intr-o zi, va putea sa iasa la iveala, sa se reveleze fara temeri. Ramane insa de vazut in ce masura voi putea fi vreodata cu adevarat eu....

"I am someone who is looking for love. Real love. Ridiculous, consuming, inconvenient, 'can´t live without each other' love..." But I don't think that love is here, in this world, in this lifetime....

martie 2006
Între mit şi realitate

• Androginul, suflete pereche ce se întâlnesc şi se reunesc într-un singur spirit, jumătatea perfectă, predestin....Mituri sau realitate?

Avem cu toţii, într-un colţ de lume, neştiut de noi, un suflet rătăcitor, geamăn, pe care ne este sortit să îl întâlnim? Un spirit ca al nostru şi totuşi atât de diferit, jumătatea menită să ne întregească, să ne salveze, să ne înalţe? De-a lungul timpului, marii scriitori au folosit această temă în opere lor, sub diferite forme. Platon, în “Banchetul”, explică iubirea şi formarea acesteia, prezentând “Androginul” precum perfecţiunea primordială, adica două fiinţe unite într-un singur trup şi suflet, având o putere mai mare decât cea a zeilor, fiind considerată ameninţătoare şi despărţită de ei din această cauză. Se spune că, de atunci, oamenii rătăcesc frenetic prin lume, căutându-şi jumătatea, pentru a recâştiga Paradisul şi a se reîntregi.
Deşi nu într-un mod atât de idilic, într-adevăr existenţa noastră este guvernată de această dorinţă, de a găsi o persoană care să ne fie alături mereu, cineva căruia să îi dăruim întreaga noastră bogăţie afectivă interioară. Chiar dacă nu cu toţii recunoaştem că suntem dominaţi de o năzuinţă atât de naivă şi romantică, undeva în străfundul sufletului nostru sălăşluieşte această dorinţă de completare,de a ne găsi perechea, de a atinge idealul, perfecţiunea. Persoanele care depăşesc o anumită vârstă şi nu şi-au găsit încă pe cineva care să le fie alături suferă din această cauză, devin frustraţi, aflându-se într-o continuă căutare, considerând că suferinţa lor se datorează singurătăţii, simţindu-se incompleţi şi nefericiţi. Atunci ne pierdem speranţa, începem să ne întrebăm dacă toate aceste visuri şi mituri au corespondent în realitate, dacă există acest suflet pereche, yin-ul pentru yang-ul nostru, cel/cea pe care îl/o vom întâlni într-un moment imprevizibil şi care ne este destinat/ă dinainte de a ne naşte, sau şi existenţa unei jumătăţi perfecte este din nou o iluzie, o speranţă care ne ţine în viaţă, ne face să luptăm şi să nu renunţăm, la gândul că într-o zi vom trăi această utopie? Dar dacă totul este iluzoriu, suntem şi vom fi mereu într-o lungă aşteptare ce se va prelungi la nesfârşit? Sau, în fapt, scopul ultim al existenţei noastre este chiar iubirea, reîntregirea Androginului? Dacă da, atunci atingem cu toţii acest ţel, ne îndeplinim cu toţii menirea? Găsim persoana aceea cu care să ne împărţim viaţa? Există cupluri, care, după zeci de ani de convieţuire, se iubesc ca în prima zi? Dacă în timp idealul păleşte, reuşim noi oare să înclinăm balanţa înspre partea pozitivă şi să închidem ochii în faţa imperfecţiunilor?
Însă toate aceste gânduri şi întrebări ne derutează şi mai mult, ne fac să realizăm cât suntem de nesemnificativi şi de neştiutori de fapt şi câte mai avem încă de descoperit şi de aflat, realizând că nu cunoaştem nici măcar rostul propriei existenţe. De aceea uneori mă întreb: are rost să punem totul sub lupă, să întrebăm şi să investigăm, sau e mai bine să acceptăm ce primim drept firesc, să ne conformăm şi să simţim fără a trece totul prin filtrul raţiunii?

"I'm feelin' rough, I'm feelin' raw, I'm in the prime of my life"

-Vienna "is the perfect place to be single. The city is your date.
- You're dating the city?
- Yes, and it's getting serious, I think I'm in love:) "

...Se spune ca lucrurile marunte te pot face cu usurinta fericit, ca anumite momente sunt de nepretuit, ca uneori persoanele de la care te astepti mai putin pot aduce un zambet pe chipul tau.
Ieri am avut o dupa-masa perfecta de mai. A fost una dintre acele zile in care am simtit ca totul in jurul meu se schimba, parca aerul cald si mirosul de liliac mi-au readus aminte de toate lucrurile bune din viata mea, m-au facut sa simt ca nu e primavara doar afara, ci chiar si in sufletul meu.
In trecut eram o fiinta care se temea de schimbare, dar acum ma simt intrigata si profund multumita de ce mi-a adus acest nou inceput. Uneori doar plimbandu-ma prin acest oras realizez pentru a mia oara cat de mult il ador, simt ca nu mi-as dori sa fiu nicaieri altundeva, ca toate eforturile pe care uneori sunt nevoita sa le depun si toate momentele in care ma simt frustrata sunt un pret mic si irelevant pe care trebuie sa il platesc, spre a merita tot ce mi se ofera.
Sometimes it's really hard to put in exact words what I feel, I just know that yesterday, for the umptieth time, I felt unbelievably lucky and happy, wondering when I changed this much.
Obisnuiam sa dau voie oricarui lucru marunt sa ma supere si sa ma afecteze si nu afirm ca am scapat in totalitate de aceasta slabiciune, dar parca acum simt ca nu am mai cazut asa de usor ca inainte, ca reusesc sa controlez ceea ce simt. E greu de explicat cum am ajuns aici, nu pot sa concretizez sentimentele ce ma incearca, daca spun ca o simpla plimbare cu o prietena mi-a generat toate aceste ganduri...totul devine brusc banal si lipsit de importanta. Pentru mine insa zilele si lunile ce au trecut au avut o cu totul alta semnificatie decat ar putea parea din exterior. Ma simt mai puternica, norocoasa si fericita.
As putea sa ma pierd din nou, gandindu-ma la trecut, la visurile pe care le-am lasat in urma, dar de data aceasta refuz sa o fac. Nu afirm ca de acum incolo va fi doar soare si cer senin, ca voi zambi chiar si atunci cand va ploua, ca nu ma voi lasa usor invinsa, afirm doar ca in momentul de fata viata mea ma multumeste aproape total si nu as mai putea sa imi doresc mai mult decat am, pentru ca nimic nu e perfect and sometimes the little flaws are what make us appreciate the beauty of things and people....
In clipele sau zilele in care voi simti ca ma pierd din nou, va fi suficient sa ma plimb (alaturi de propriile ganduri) prin Viena, sa imi amintesc cat de mult si cat de profund ador acest oras si sa realizez ca..."you can't have it all, but you can have a little piece of everything":)

Untitled

"Don't know where I crossed the line,was it something that I said,or didn't say this time? And I don't know if it's me or you,but I can see the skies are changin' in all the shades of blue..."

...Mi-e imposibil sa explic de ce uneori simt ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca raman fara aer sau fara glas, ca pierd controlul asupra propriei persoane, ca nu mai stiu cine sunt si ce vreau, pentru ca multe lucruri pe care eram atat de sigura devin brusc neclare,confuze si incetosate.
Maybe I was poisoned and insecure again, but maybe I was addicted to the constant mood swings that control my feelings sometimes.
Imi dau seama ca au fost suficiente cateva clipe aparent lipsite de relevanta pentru a-mi declansa frustrari si sentimente adanc ingropate, pentru a reinvia toate fantasmele trecutului, pe care am crezut ca le-am invins. M-am schimbat atat de mult si poate totusi nu m-am schimbat deloc. Am reusit sa controlez vechile ganduri ce in trecut ma distrugeau, nu am putut insa sa le distrug iremediabil. Poate trebuie sa accept temerile mele, sa traiesc cu ele fara sa le mai neg, sa fiu mai rationala si sa imi dau seama cat de lipsite de noima sunt. Uneori ma surprinde propria putere si siguranta care ies la iveala in momentele in care ma astept mai putin, alteori insa ma pierd in cateva secunde, izbucnesc din nimic si nu pot sa mai gandesc sau sa mai simt altceva decat aceeasi veche si profunda nemultumire.
Am avut zile in care am simtit cu adevarat ca am inceput o noua viata, care ma face fericita, ma vindeca de tot ce m-a ranit vreodata, dar ma intriga in acelasi timp si orice ar fi nu am de gand sa renunt la ea. Speram la un nou inceput pe mai multe planuri,dar nu a fost sa fie. I guess chapter 1 is still being written.
However, I will not fall apart the way I used to, something changed inside of me si desi intotdeauna mi-a fost greu sa renunt la ce mi-am dorit si simt ca ma doare ca povestea nu s-a desfasurat cum as fi vrut, astazi nu pot sa mai fiu la fel ca in trecut, sa ma refugiez si sa ma pierd.
I can't lie to myself and everyone around me and say it doesn't hurt, because it does, even more than I thought it would, but I know I can not fall apart this time. I've been really happy in the past few months and nothing can take that away from me, because I love my new life and nothing will change that...
I just have to accept the fact that maybe some things are just never meant to be,no matter how much we wish they were...

A trip down memory lane...

15.04.2010

There's something about the rain and coldness that always makes me wonder. Today I got some time to myself and as I drank my morning coffee, I felt the sudden urge to open the window and smell the rain...
Poate ca datorita melodiilor pe care le ascultam sau a viselor care ma stapanisera in noaptea precedenta, am inceput sa ma gandesc la trecut, la ce a ramas si ce s-a pierdut. Nu pot sa spun ca am nenumarate regrete, I'd relive every moment that felt so right, but was actually wrong, I never got the answers to all those questions that once disturbed me...Or maybe they were there all along, I just didn't wanna accept them. A part of me knows it doesn't matter anymore, but the other part of me still wants to know how I could've been so wrong in so many ways...
I didn't lose myself,but I lost so many feelings. Multe dintre gandurile pe care le aveam s-au pierdut, dar nenumarate sperante ma stapanesc inca, sunt visuri la care nu vreau sa renunt sub nicio forma si, desi am investit mult si am castigat putin, cred ca as face la fel si acum.
Mi-e dor de multe persoane din viata mea care erau candva acolo atat de des, iar acum s-au pierdut cumva in neant. Stiu ca eu am lasat sa piara anumite sentimente, dar parca intr-o zi am simtit ca am obosit si, involuntar, am inchis cateva usi. Totusi, probabil ca cine spunea ca atunci cand o usa se inchide, o alta se deschide, avea infinita dreptate, pentru ca astazi pot sa afirm ca ma simt cu adevarat multumita, poate chiar fericita. Nu pot insa uneori sa imi controlez anumite ganduri, sa nu ma intreb "ce ar fi fost daca...?", sa nu incerc sa regasesc ce am pierdut, sa nu imi amintesc de clipele dulci-amarui din trecut. Stiu ca am fost intotdeauna un copil stapanit de sentimente paradoxale, ca deseori ma surprindeam chiar si pe mine, uneori fiind puternica in momentele in care ma asteptam cel mai putin, alteori prabusindu-ma cu prea multa usurinta.
Astfel, desi ma gasesc din nou privind trecutul, simt ca, pentru prima data in mult timp, il pot lasa cu adevarat in urma. In putine zile am reusit sa imi cladesc cu adevarat o noua viata la care nu vreau sa renunt si ma simt dornica sa imi urmaresc scopul...

"Was ich denke und empfinde, darf ich nicht sagen.."

"It's like one of those bad dreams when you can't wake up,looks like you've given up...But I want more."

Ever had one of those dreams when you wanted to run away, but your feet wouldn't move, when you wanted to scream, but no sound came out, when everything you wanted to embrace faded right before you touched it?
Sunt zile in care ma simt exact asa, de parca incerc sa iau aer si nu pot, de parca ma inec si ma sufoc. Si apoi, in loc sa eliberez gandurile ce ma stapanesc, le ingrop adanc in mine pentru ca m-am saturat sa fiu invinovatita si judecata. Problema e ca intotdeauna ies la iveala, profitand de momentele mele de slabiciune, facandu-ma sa izbucnesc cand ma astept mai putin.
Azi ma simt profund satula si enervata de acest sentiment, de multi dintre oamenii din jurul meu, de aceeasi vesnica lupta la care mi s-a spus de nenumarate ori sa renunt. Nu stiu ce sa fac, pentru ca unul dintre conflicte se desfasoara inauntrul meu. Pe de o parte vreau sa fiu in continuare aceeasi persoana, pe de alta parte simt ca nu mai rezist sa platesc pentru greselile altora, sa fiu eu cea rabdatoare, cea intelegatoare, cea care trebuie sa demonstreze de nenumarate ori ca merita incredere, cea care se chinuie sa doboare un zid. Daca ar fi sa ma intorc, sa pun eu un zid? Ce s-ar alege de tot ce imi doresc?
As vrea uneori sa aveti capacitatea sa vedeti direct in sufletul meu, sa nu ma mai judecati, sa nu va mai indoiti, sa nu ma mai puneti sa lupt de una singura. Pentru ca doare. Si nu pot sa spun nimic, deoarece in momentul in care imi revelez frustrarea, simt ca se pierde inainte de a ma putea face inteleasa, iar in final sunt tot eu cea vinovata. E nedrept si gata. Si ar trebui sa pot sa spun ce simt, dar ceva in mine ma opreste, amintirile trecutului ma fac sa paralizez, ma lasa fara voce si fara curaj.
Chiar si cand mi-am facut acest blog si am indraznit sa scriu fara ascunzisuri, sa descriu intocmai ceea ce simt, am intampinat aceleasi intrebari (teoretic) pline de ingrijorare, aceleasi concluzii pripite, aceleasi prejudecati.
....Astazi as vrea sa schimb ceva pentru ca stiu ce imi doresc, dar nu stiu in ce masura pot sa fiu eu cea care ia deciziile corecte. Am obosit, mi-am pierdut obiectivitatea si rabdarea....

Unconditional love?

"There's no unconditional love,only unconditional need."


Ar trebui sa spun de la inceput ca nu incerc sa ma autocaracterizez, supraapreciez sau sa ma laud prin cele ce urmeaza sa le scriu. Incerc doar sa imi deschid singura ochii, sa imi justific faptele, sa imi caut vina, dar si nevinovatia in acelasi timp.

Am fost intotdeauna genul de persoana care sare in ajutorul tuturor: familie, prieteni sau chiar necunoscuti. It's how I was raised. De ce nu as ajuta pe cineva daca am posibilitatea? De ce sa nu aduc un zambet pe chipul cuiva daca imi sta in puteri sa fac asta? Rareori m-am intrebat cine ar face acelasi lucru pentru mine si desi ma durea sa vad ca nu gaseam multi oameni in jurul meu cand eu eram persoana care striga dupa ajutor,acest lucru nu m-a facut sa ma schimb sau sa renunt.
De nenumarate ori, insa, am renuntat la dorintele proprii pentru cei din jurul meu, mai ales pentru persoanele la care tin. Consider ca atunci cand iubesti pe cineva, ii esti alaturi la bine si la rau, faci sacrificii in numele persoanei respective si poti ajunge, poate, chiar sa uiti de tine. Daca atunci cand gresesti cei care afirma ca te iubesc nu iti sunt alaturi, atunci cine va fi? Dar ce se intampla cand, incercand sa repari greselile altcuiva, ajungi sa te pierzi pe tine? Nu ma refer aici deloc la faptul ca cineva a profitat de disponibilitatea mea, ma refer la remuscarile care ma chinuie pentru ca, ajutand o persoana de langa mine, am ajuns sa fiu eu cea care greseste, sa fiu pusa in situatii in care nu credeam ca voi ajunge vreodata, sa ma simt responsabila pentru o fapta care pana acum imi parea de neiertat, in ciuda faptului ca nu eu am savarsit-o. A fost de ajuns sa fiu acolo, sa fiu putin mai mult decat un privitor, sa nu incerc sa impiedic ce urma sa se intample.
Nu regret ca am fost acolo, greseala trebuia reparata si nu cred ca am fi putut gasi o alta cale, dar simt ca nu vreau sa mai fiu pusa vreodata in aceeasi situatie, simt ca s-a intrecut o oarecare limita pentru ca am fost mult prea dispusa de a-i ajuta pe cei din jur,fara sa ma intreb ce repercursiuni ar avea acest fapt asupra mea.
Nu stiu de ce ma gasesc atat de des in situatii in care ma invinovatesc pentru greselile altora, ma stresez si ma consum inutil pentru cel mai nesemnificativ detaliu, ma simt responsabila pentru tot ce se intampla in jurul meu si incerc sa remediez orice situatie sau conflict, desi nu ma priveste direct. Uneori simt ca am obosit sa mai fiu la mijloc, sa stabilesc puntea de legatura intre diverse persoane, sa ma impart in mii de bucati, ca sa fiu acolo pentru fiecare si, mai mult, ma intreb ce anume m-a determinat sa fiu asa. Nu vreau sa imi schimb felul de a fi, m-as pierde complet daca as incepe sa intorc spatele celor pe care ii iubesc, dar uneori doare ca ma gasesc prea des in aceeasi situatie si mai ales....doare ca trebuie sa inteleg de ce uneori ma trezesc singura, ajungand sa ii justific pe cei care ar trebui sa fie acolo, sa le gasesc si sa le tolerez motivele, ignorand faptul ca egoismul ne guverneaza viata...

It's amazing all that you can do:)

An inspirational song for all those of you who have walked in my shoes:) For each person that has ever felt tiny and insignificant, uncapable, useless or afraid. For every time you felt you are losing a dream or a fight, for every time you felt you've disappointed yourself and everyone around you, for every time you felt you can't carry on, for every time you felt you're suffocating, for every time you felt you wanted to run away. Nothing can stop you from being who you are, the power of going on lies within each and every one of you.... Just keep on fighting, no matter what.
Someone I care about once told me: "hope is for sissies":) So don't complain, don't hope, don't wait...miracles don't happen,you have to fight for it.


It's Amazing Songtext

Do it now
You know who you are
You feel it in your heart
And you're burnin' and wishin'

At first, wait, won't get it on a plate
You're gonna have to work for it harder and harder
And I know, 'cause I've been there before
Knockin' on the doors with rejection (rejection)
And you'll see, 'cause if it's meant to be
Nothing can compare to deserving your dream

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

Patience now, frustration's in the air
And people who don't care
Well it's gonna get you down
And you'll fall (fall)
Yes, you will hit a wall
But get back up on your feet
And you'll be stronger and smarter

And I know, 'cause I've been there before
Knockin' down the doors, won't take no for an answer
And you'll see, 'cause if it's meant to be
Nothing can compare to deserving your dream

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

Ooo-ooo-ooo

[auto-tuned voice]
Don't be embarrassed, don't be afraid
Too many dreams slip away
It's your determination and using your gift
Everybody has a gift

Never give up, never let it die
Trust your instincts and most importantly
You've got nothing to lose
So just go for it

[Chorus]
It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

It's amazing, it's amazing, all that you can do
It's amazing, makes my heart sing
Now it's up to you

I will always miss you

In ultimele saptamani mi-ai bantuit visele mai mult decat de obicei, m-am trezit deseori cu sentimentul sufocant pe care l-am avut atunci, cu acea durere apasatoare in piept, cu ochii in lacrimi. Imi apareai ca inainte, cu acelasi zambet si aceleasi preocupari, uneori pareai atat de real, alteori stiam chiar si in vis ca nu mai esti langa noi.
Poate din exterior pare ceva firesc faptul ca te-am pierdut,nu as fi avut ce sa fac sa impiedic plecarea ta si am stiut dintotdeauna ce avea sa se intample intr-o zi. Dar cum putea sufletul meu de copil sa accepte ca nu va mai avea unde sa se refugieze, nu va mai regasi aceeasi caldura, aceeasi iubire neconditionata? O parte din mine refuza si acum sa constientizeze faptul ca acea perioada din viata mea s-a terminat, parca inca astept vacantele in care fugeam cu entuziasm si nerabdare la voi, parca inca imi doresc sa te aud dojenindu-ma, privindu-ma dezaprobator, dar cu dragoste si blandete in acelasi timp.
Cred ca putini copii au avut norocul de a avea un bunic cum am avut eu, un om de care nu aveai cum sa nu te atasezi, deschis, iubitor, tolerant, capabil de a-si pastra zambetul in ciuda tuturor lucrurilor prin care a trecut. Sunt recunoscatoare si ma bucur ca te-am avut in viata mea atat de mult, pretuiesc amintirile pe care le am, copilaria mea nu ar fi avut acelasi farmec fara voi....
A trecut aproape jumatate de an de cand totul s-a terminat, 6 luni in care m-am inchis in mine, am refuzat sa constientizez pierderile din viata mea, m-am ratacit in intuneric, simtind cumva ca ii dezamagisem pe toti oamenii care ma iubesc,inclusiv pe tine. De aceea acum cand cred ca in sfarsit pot sa incep o alta etapa, sa o iau pe un alt drum, cand ma simt cu adevarat multumita, optimista si puternica, sper ca, de acolo de unde esti, you're proud of me.
Lunile au trecut si am lasat multe in urma, incerc sa devin persoana care imi doresc sa fiu, dar in ciuda trecerii zilelor imi lipsesti tot mai mult.
I will always love you and I will always miss you

I'm not looking back anymore...

"Wie weit hab ich mich von mir selbst entfernen lassen! Durch meine Sehnsucht,die eine große Luftblase in meinem Kopf gebildet hat.Aber jetzt bin ich wieder da. Sehe meine Furcht,meine Zweifel. (...) Das Leben beginnt mein Abenteuer zu werden. Meines! Ich befinde mich auf den Weg- weiß nicht,wohin er führen wird."
"Cat de tare m-am indepartat de propria persoana...Prin dor si dorinta. Dar acum sunt din nou aici, imi vad temerile si frustrarea. (...) Viata incepe sa devina aventura mea! A mea! Ma gasesc pe un drum care nu stiu unde ma va conduce."


...Imi amintesc cand, in urma cu putini ani, intr-un inceput de toamna o prietena de a mea mi-a facut aceasta poza. Imi place foarte mult pentru ca mi se pare ca in ochii mei se citeste sentimentul care ma stapanea: speranta. Anumite lucruri s-au schimbat de atunci, timpul a trecut si, pe nesimtite, am crescut, am pierdut multe si cam castigat poate la fel de multe. Ideea e ca ma gaseam atunci incercand sa o iau oarecum de la capat, ma schimbasem destul de mult, incercam sa las in urma o fetita timida si speriata, care credea ca, daca cei din jur o vor aproba si aclama, va reusi sa faca si ea acelasi lucru. De fiecare data cand privesc aceasta poza imi amintesc optimismul care m-a insotit la inceputul acelui anotimp, dar care, fragil fiind, m-a parasit destul de repede, incapabil sa supravietuiasca celor care au urmat.
However, acest text nu este o reintoarcere in trecut, nu incerc sa imi plang de mila sau sa imi justific felul de a fi. Pur si simplu simt ca astazi ma gasesc stapanita de aceleasi sentimente de atunci: speranta si optimism. Am incredere, insa, ca de data aceasta nu vor mai fi la fel de fragile. Cred si sper ca in ochii mei se citeste aceeasi hotarare, careia nu ii voi mai permite sa se lase infranta cu atata usurinta.
Vreau sa privesc doar inainte, simt cum treptat las in urma tot ce a fost gresit in trecut, fara sa uit insa de unde am plecat, de oamenii pe care ii iubesc, de momentele care m-au facut cine sunt astazi. Sunt constienta de faptul ca ne invartim cu totii in acelasi cerc si ca, desi acum este primavara, candva toamna va reveni, luand cu ea soarele si florile si aducand din nou aceeasi ploaie rece si distrugatoare. Singura diferenta e ca de data aceasta nu ma voi mai intreba cand voi pierde ce am, nu ma voi mai teme de ceea ce urmeaza, voi incerca sa traiesc aici si acum, sa lupt fara sa ma pierd, sa spun ceea ce simt fara sa ma tem de consecinte, sa fiu eu indiferent daca cei din jur sunt de acord sau nu.
Nu mai vreau sa simt ca nu sunt de ajuns nici pentru mine,nici pentru voi. Nu vreau sa mai ofer explicatii, sa simt ca sunt singura careia ii pasa, sa fac eforturi a caror roade sa nu le pot culege niciodata. Nu vreau sa mai intampin raceala din partea celor carora le ofer doar afectiune, nu mai vreau sa fiu singura care lupta si nu mai vreau sa ma invinuiesc pentru tot ce se intampla. Imi voi asuma responsabilitatea faptelor, dar in acelasi timp voi fi si capabila de a privi in jurul meu.
Nu afirm ca voi fi doar vesela, optimista si plina de speranta de acum incolo. Afirm doar ca voi fi mai puternica.

"The burning desire to live and roam free...it shines in the dark and it grows within me..."

"Ich will leben,einfach so: tanzen,rennen, einen Baum umarmen, ins Meer springen, mich im Sand vergraben oder den Vögeln zuhören."


In ultimele zile ma gasesc bantuita de o dorinta care statea ascunsa in intuneric, prea timida ca sa iasa la iveala, sa imi ceara ceva ce nu ii pot oferi acum.
Simt cu intensitate ca imi doresc sa plec. Pur si simplu sa plec. Nu as putea sa spun concret unde, dar de indata ce inchid ochii, imaginatia mea contureaza un loc frumos, indepartat, ireal, pustiu, un loc unde nicio grija nu ma poate ajunge, niciun gand nu mai are aceeasi importanta, nimic nu ma mai poate rani. Imi doresc pur si simplu sa evadez, chiar daca doar pentru cateva clipe, sa absorb cu lacomie un peisaj frumos, sa il las sa imi invadeze sufletul si mintea, sa cicatrizeze rani vechi.
Imi amintesc astfel de o escapada din trecut, de un loc aparent nesemnificativ, dar care pentru moment a avut un efect binefacator asupra mea. Imi amintesc de o dupa-masa de vara, cand m-am lasat convinsa sa plec pentru cateva ore, sa scap pur si simplu din cotidian, chiar daca doar pentru scurt timp. Daca as descrie concret unde am fost si ce am facut, poate nu ar avea niciun sens, o relatare obiectiva a acelei zile nu ar putea sa redea sentimentele care m-au stapanit. M-am simtit pur si simplu libera pentru cateva momente. Ceva in jurul meu m-a umplut de optimism, a avut darul de a ma face sa uit de trecut sau viitor, de a ma convinge sa traiesc doar in prezent, sa ma simt libera si ...de ce nu? ..fericita.
Au mai fost multe momente in viata mea in care am simtit pur si simplu ca un peisaj frumos are un efect linistitor, chiar vindecator asupra mea, dar parca acea dupa masa mi s-a intiparit cel mai bine in minte si astazi ma regasesc dorindu-mi sa ma reintorc, sa fiu libera si fericita pentru cateva ore, sa uit de tot ce m-a ranit vreodata....

I don't wanna be anything other than me...

"Im Moment bin ich total zu.Aber es tut weh" ("In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare")

Oamenii din jur au incercat mereu sa ma schimbe, sa ma faca ceva ce nu am vrut sa fiu, teoretic pentru binele meu. Dar "binele" este un termen atat de relativ! Nu ar trebui sa fiu lasata sa aleg singura ce cred eu ca este corect? Nu ar trebui sa fiu lasata sa invat sau nu din propriile greseli si experiente? Nu mai vreau sa oscilez, sa fiu impinsa dintr-un loc in altul, sa aud reprosuri, oricat ar fi ele de "bine" intentionate.
Obisnuiam sa fiu o persoana disponibila, deschisa, sa raspund strigatelor de ajutor, indiferent din partea cui veneau. Nu am avut niciodata pretentia ca cei din jur sa imi raspunda la fel, dar recunosc ca deseori eram dezamagita cand ma gaseam singura in momente in care eu eram intotdeauna stalpul de sprijin al multor persoane. Am ajuns astfel sa incerc sa fac diferenta intre persoanele care merita atentia mea si cele care nu. Cu siguranta ca nu am reusit sa ma schimb sau sa intorc spatele tuturor, dar am incercat sa nu mai fiu la fel de disponibila, vazand ca acest lucru ma raneste. Se pare insa ca tot ceea ce fac este interpretat gresit, ca ne invartim cu totii in aceleasi cercuri si, in mod inevitabil, exista anumite reguli care trebuie respectate. Nu voiam sa fiu prinsa intr-un joc, sa aplic strategii, dar aparent nu am de ales. Am fost prea idealista sa cred ca in lumea de azi voi putea fi asa cum sunt eu,fara sa ma ascund... se pare ca mi se impune sa port o masca. Simt doar ca, treptat, imi intorc spatele tot mai mult, inchid o usa care inainte era deschisa complet. Nu voi deveni altcineva, dar nici nu-mi voi mai revela oricui felul de a fi....

Chapter 1?

"So what if it hurts me?
So what if I break down?
So what if this wolrd just throws me off the edge
My feet run out of ground?
I gotta find my place
I wanna hear my sound
Don't care about all the pain in front of me
Cause I just want to be happy.."

Somehow I find myself feeling incredibly lost again. Zilele trec,din nou,pe langa mine si simt doar ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca inlauntrul meu se lupta constant deznadejdea si ambitia, incerc sa perseverez si parca totusi nimic din ceea ce fac nu pare a fi suficient. Nu sper la un triumf fara lupta, nu astept un miracol divin, ma intreb doar daca eforturile pe care le fac acum vor fi suficiente...
Visez la un nou inceput, pe mai multe planuri, dar nu stiu daca va fi posibil.
I've finally given up on a ghost that has inexplicably haunted and confused me for so long and I will never understand why. We never had a closure, or maybe we had too many...
Everything I've left behind seems now meaningless, I'm moving forward and I don't know which way it's gonna go this time. All I know is that you make me smile. Does anything else matter?
I am afraid to anticipate, to create enormous expectations, this time I just want to take things the way they are, live in the moment. Fear will probably never leave my side, but I know how to live with it and I'm hoping that things will change, slowly,but surely.
Sunt constienta ca nimic nu e simplu, vreau sa vindec rana pe care mi-a lasat-o esecul din trecut, nu sunt dispusa sa ingrop din nou un vis, de aceea sunt astazi atat de plina de speranta, dar speriata in acelasi timp. Imi doresc cu adevarat sa las in urma intunericul care m-a stapanit prea multa vreme si stiu ca am facut deja un pas in fata,ca am inceput un nou capitol si sper ca, o data cu aceasta schimbare, sa pot lupta si pentru scopul pe care imi doresc de atat de mult timp sa il ating...

Am I greedy? A fost o perioada in care am simtit ca am pierdut atat de mult si imi doresc acum sa indrept tot ce a fost atunci gresit. Vreau poate sa obtin prea multe dintr-o data? I don't know anymore, all I know is that somehow I feel it's time for me to achieve what I've been wanting to achieve and I am willing to pay the price, to make the efforts. I don't care if I'll get hurt, I just want to be happy first...

Hopefulness

"If being crazy means living life as if it matters, then I don't mind being completely insane. "


I loved the weather today. When I opened my eyes and looked out the window, it was there: the sun was shining, announcing his comeback,as well as mine:)
Spring always had a healing power over me, used to fulfill me with hope and inner strength and I'm keeping my fingers crossed that somehow, with "it's help", I'll leave this mess behind. I've been stuck in a darkness for a while and I know I should fight more,be determined and make rational choices. But I sometimes seem to leave the guard down. I'm too stubborn, I hate making concessions, I know what I want and I can't accept that some things (or dreams) are unattainable.
However,this time, as the entire nature is coming back to life, so will I, slowly,but surely. I've closed a few doors, stopped having expectations from people that used to mean so much in my life, I've turned around and I'm looking forward to reaching my goals. There's no stopping me this time:)
I will not be poisoned again and I will certainly not lose my temper. The pathology is out of my life.
I will never forget you,but I know you're in a painless place and the love I have for you will not fade in time, it will grow stronger, helping me follow your steps, be the person that you were: kind,loving and giving.
I will not be self sufficient, I will not give up and I will never allow someone to change me. I won't care if I will be judged, misunderstood or criticised.
It's always easy to jump to conclusions, form opinions based on superficial facts, but it takes time to really know a person, to understand his\her dreams,opinions, hopes and disappointments.
If some people will take the easy way, judge me before trying to understand, then they are not worth being in my life, because:

"...Maybe some women aren't meant to be tamed,maybe they need to run free until they find someone just as wild to run with.."

"Somehow I have untied myself from the pain..."

"...was I just addicted to the pain? The pain of wanting someone so unattainable, the exquisite pain..."


Mi se pare incredibil ca am ajuns in sfarsit aici. Ma doare si ma bucura in acelasi timp faptul ca am putut sa te privesc atat de rece, sa nu ma mai las tulburata de ochii tai, sa iti intorc spatele cu atata usurinta. Au fost atatea clipe in care am luptat cu mine insami, atatea zile in care te strigam si nu ma auzeai, in care te cautam si nu erai niciodata acolo si candva,cumva, m-am saturat si am pus capat.
As minti daca as afirma ca nu m-a tulburat in niciun fel sa te revad, dar simt cu atata intensitate ca am plecat de tot de data aceasta, ca nu te mai vreau in viata mea sub nicio forma, ca nu mai vreau sa trec de la o stare la alta, sa ma las atat de usor ranita de cuvinte simple, care pentru tine nu au avut niciodata aceeasi insemnatate ca si pentru mine. Astazi am reusit sa intelg multe lucruri, sa accept ca nu m-ai vrut niciodata asa cum am crezut eu, sa nu mai simt ca ma dor si ma ranesc profund explicatiile tale insuficiente, sa nu mai caut raspunsuri,in speranta ca ma vor vindeca. Nu. M-am vindecat singura. Recunosc ca ma ajuta anumiti factori externi, dar decisiv a fost momentul in care m-am hotarat cu adevarat ca NU TE MAI VREAU si astfel am reusit,incet dar sigur, sa ma indepartez de tot ce as fi vrut sa insemni in viata mea. Nu ma mai simt otravita,nu iti voi mai permite nicicand sa ma derutezi, nu ma voi mai pierde in privirea ta.
We're done. I'm happy.


"Trecutul nostru inceteaza atat de repede sa ne apartina,pentru a lua infatisare de poveste, de ceva ce nu mai priveste pe nimeni."

Like the deserts miss the rain...

I feel deserted, empty and so far away from everything and every one.
Stiu ca am inchis o usa si ma doare, dar nu mai simt pe nimeni atat de aproape de sufletul meu, nu mai simt, ca inainte, aceeasi apropiere, aceeasi intensitate. Si ma doare. Asta inseamna ca m-am schimbat? Ca am renuntat? Ca m-am intors eu? Sau ca ati plecat voi?
In seara aceasta cineva mi-a pus o intrebare si am simtit ca ma loveste puternic, raspunsul imi statea pe buze si nu puteam sa il rostesc, am ridicat confuza din umeri, crezand ca daca nu o spun cu voce tare,nu e adevarat. Dar pana la urma am recunoscut..si am simtit ca ma prabusesc. Asa e. Nu mai simt in jurul meu decat frig. Raceala.Intuneric. Gheata. Departare. Singuratate. I'm here again. Will I leave again? Or do I need to grow up, move on and embrace reality?

I miss everything...everything....

Coldness

Nu imi place deloc frigul, dar uneori ma gasesc dorind sa il las sa imi patrunda in suflet, de parca ar avea capacitatea de a ma trezi oarecum la realitate.
Astfel, seara trecuta am simtit brusc nevoia sa deschid fereastra si sa privesc luna, in ciuda gerului de afara. Am stat cateva clipe asa, ascultand linistea taioasa si savurand,oarecum,frigul, care parca are ceva ce ma pune intotdeauna pe ganduri, ma face sa imi repet in minte aceleasi fraze lipsite de sens, sa simt o senzatie parca nepamanteana,un soi de multumire amestecata cu durere.
Luna era singura pe cer in acea seara, parca dorind sa isi marcheze teritoriul, sa demonstreze ca ea este cea care dainuie, oricat de stralucitoare ar putea sa para stelele uneori. Stateam si o priveam in tacere, gandindu-ma mereu la trecut, dar de asemenea si la tot ce ma inconjoara zi de zi, simtind frigul taios si oarecum totusi asteptand sa ma reintorc la caldura. M-am gandit atunci cum suntem noi oamenii, cum cautam intotdeauna ceva ce ne face rau, cum parca ne aruncam uneori in valuri, fara sa ne gandim la consecinte, nu renutam la lucruri (vicii sau persoane) care ne dauneaza sub o forma sau alta si ne asumam de nenumarate ori aceleasi riscuri. Am inceput sa ma intreb de ce ne supunem acelorasi eforturi fara finalitate, gandindu-ma ca exista, poate, doua categorii de oameni: cele care nu renunta nicicand a spera si cele dependente de durere. Nu stiu insa unde ma incadrez, s-ar putea spune ca nu imi place sa renunt usor, sa pierd sau sa las in urma ceva ce imi face rau la infinit? Sau sunt genul de persoana care cauta intotdeauna provocari, momente dulci-amarui, oscilari intre bine si rau,extaz si durere?
Sunt convinsa ca un drum fara obstacole m-ar plictisi, dar in momentul de fata simt ca vreau cu adevarat sa scap din acelasi cerc in care ma invart de prea mult timp, sa nu mai cred ca lucrurile se vor schimba, sa nu mai oscilez si sper ca primavara imi va aduce,cu adevarat, un nou inceput pentru ca, de data aceasta un esec ar fi de nesuportat...
Imi sta doar mie in puteri sa schimb ceva? Da, mi s-a mai spus de nenumarate ori acest lucru, dar cred ca cea mai grea lupta este cea pe care o duci cu tine insuti....

You'll always be a part of me

To C.
Simt cum ma bantuie din nou aceeasi dorinta veche,prafuita, timida,speriata poate de schimbarile prin care a trecut... Pot sa spun ca timpul mi-a modificat multe visuri sau idei, dar ceea ce intotdeauna mi-am dorit a ramas acolo, s-a retras pe moment, dar in cele mai intunecate momente ale mele,revine sa imi aminteasca de o iluzie, de un scop pe care imi doresc cu orice pret sa il ating. Nu as vrea sa dau glas acestui vis si poate nu o voi face niciodata, dar stiu ca l-am tinut in palma candva, si l-am lasat sa se degradeze, sa se distruga si am ajuns din nou de unde am pornit. Din pacate uneori nu e suficient sa ne imaginam ce vrem sa obtinem, unele lucruri pot fi demne de apreciat in teorie,atunci cand sunt inca abstracte,nematerializate. Dar cand ce aveam a devenit concret, simteam un gol imens,o lipsa, imi dadeam seama ca rational obtinusem ce am vrut, eram aproape de perfectiunea imposibil de atins, dar nu o simteam. Da, aveam si adoram siguranta pe care mi-o dadeai, dar ceva era atat de gresit,de imposibil de reparat, iubeam ideea de noi,dar nu te iubeam pe tine suficient de mult. Suna crud,dar nu imi statea in puteri sa controlez acest sentiment de vid care ma chinuia, m-am urat atata timp pentru ca nu puteam sa apreciez ce era intre noi, sa fiu pentru tine asa cum ai fi meritat. A trecut atat de mult timp si astazi ma gandesc din nou la noi,la ce a fost, la imensa bogatie afectiva de care dispuneai si pe care voiai sa o impartasesti cu mine,dar eu (din motive inca necunoscute mie) nu puteam sa o primesc. M-am mintit pe mine insami,pe tine, pe toti cei din jur luni intregi ca totul era si in esenta,la fel ca in aparenta:ideal si frumos, ca luptam sa indepartez barierele puse de distanta fizica, dar de fapt luptam doar cu mine insami, cu raceala din sufletul meu. Nu stiu si nu pot sa imi explic in totalitate ce se intampla cu mine atunci, daca imi lipseau artificiile sau entuziasmul, sau pur si simplu nu eram capabila sa indepartez ceata din jurul meu, dar ma gasesc amintindu-mi ca erai exact ce imi doream,dar nu puteam sa simt acest lucru. Acum,cand sunt bantuita de pendularile constante de durere si fericire cauzate de alte persoane (care nu au meritat nicicand atentia de care pe tine te-am privat, pentru a le-o oferi) tanjesc din nou dupa aceeasi siguranta si mi se pare ironic cum noi oamenii dorim intotdeauna exact ce nu avem. In acelasi timp,insa, sunt constienta ca nu voi putea nicicand sa inlocuiesc acel gol, sa il fac sa dispara cumva, in neant, ca sa pot sa fiu pentru tine ceea ce ai fost tu pentru mine. Nu te merit. Si abia acum imi dau seama ca ne invartim cu totii in acelasi cerc: I broke a heart,my heart was broken.
As putea lupta pentru noi contra timpului,contra distantei, contra societatii si contra oricui...dar nu contra mea. Vreau sa te vreau, ca sa nu mai fiu otravita, nelinistita,dar din pacate nu pot controla acest lucru.
Cu toate acestea,in ciuda anilor care au trecut te am inca in viata mea si nici nu as vrea sa pleci, pretuiesc momentele in care vorbim ca si cum nimic nu ne-ar fi ranit vreodata, dar simt ca nu vom fi niciodata mai mult de atat: doua suflete separate de timp si spatiu. Sper sa ma ierti (desi mereu zici ca ai facut-o,stiu ca sufletul tau imi reproseaza ca nu am putut fi la fel de puternica si curajoasa cum ai fost tu), sa iti gasesti fericirea si sa stii ca our bond really is unbreakable,no matter what....


(Ca sa nu creez confuzii -cum mi-a zis o data cineva- precizez ca acest text nu are nicio legatura cu "Im Moment bin ich total zu..." "You're poison running trough my veins", "Unforgivable", s.a.m.d.)

I love this city...

Cred ca as putea sa spun ca am avut o zi buna, ca astazi am observat si soarele ce se ascundea timid in spatele norilor. Mi-am amintit de lucruri pe care ar trebui sa le constientizez zilnic si pentru care sa fiu recunoscatoare in fiecare minut al vietii mele.
Ironic cum pot sa trec de la o stare la alta, sa ma simt atat de norocoasa pentru cateva clipe si atat de pierduta in urmatoarele...
Mi-am inceput ziua destul de bine, cu o combinatie multumitoare de fericire si nostalgie. Mai concret:plimbandu-ma prin orasul in care locuiesc (cu jumatate de "norma", deoarece niciodata nu stau suficient de mult incat sa ma simt ca acasa), admirand pentru a mia oara cladirile care ma inconjoara si realizand ceva ce deja stiu,dar nu recunosc prea des: sunt norocoasa, chiar daca in adancul sufletului simt ca nu merit acest lucru (nu e vorba de autocompatimire, dar am esuat in a rasplati persoanele care imi ofera aceste avantaje).
Nu cred ca ar putea sa existe in niciun colt din lumea aceasta mare o persoana (oricat de rece, sceptica sau cinica) a carei suflet sa ramana impietrit si neimpresionat de Viena. Iubesc tot ce inseamna acest oras, faptul ca imbina trecutul cu prezentul in cel mai minunat mod, ca are ceva pentru fiecare dintre noi, ca aici orice pasiune isi gaseste corespondentul. As putea sa ma plimb ore intregi si sa nu ma plictisesc, am admirat de nenumarate ori primaria Vienei (pe care,personal,o consider cea mai frumoasa cladire vazuta vreodata), bisericile si muzeele si stiu ca nu am descoperit nici cea mai mica parte din toate minunatiile acestui oras si regret ca uneori timpul sau alte preocupari banale ma impiedica sa fiu pur si simplu....un turist sau vizitator avand un singur scop: de a patrunde in cele mai ascunse,dar si in cele mai importante, cotloane ale acestui loc.
Plimbandu-ma deci si admirand strazile si cladirile care au ajuns sa imi fie atat de dragi, mi-am dat seama cat de recunoscatoare sunt ca pot sa locuiesc aici, dar in acelasi timp am simtit si mai intens ca acum,mai mult ca niciodata, trebuie sa depun eforturi pentru a merita ceea ce deja am primit si urmeaza sa primesc in continuare.

Completely lost

"We can pray for sunny weather,but that won't stop the rain..."


Se pare ca stresul ma prinde din urma,ca incep din nou sa ma simt complet pierduta, dar incapabila in acelasi timp. Nu pot sa fac fata unei noi pierderi, dar in fiecare zi simt ca nu lupt suficient, ca intotdeauna aman sa fac mai mult decat am facut data trecuta, ca atunci cand incerc sa ma concentrez imi zboara gandul in alta parte si ma mustra constiinta si simt ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca lupt cu mine insami, ca nu voi ajunge nicicand acolo unde vreau. Am incercat sa suport lovitura primita mult mai bine decat credeam, am ingropat adanc in mine sentimentele care ma chinuie de fiecare data cand ma gandesc unde ma aflu acum, dar deseori nu le pot ascunde si ies la iveala, parca dorind sa ma doboare. Poate ar fi trebuit sa devin mai ambitioasa, simt ca vreau sa fiu hotarata si puternica, dar temerile nu imi dau pace zi de zi.
Nu pot sa exprim in cuvinte ce am simtit, parca totul in jurul meu doare mai nou, am pierdut atat de mult si am castigat atat de putin. I-am dezamagit pe toti cei care ma iubesc si inclusiv pe mine si imi pare ca, treptat, am dat voie factorilor externi sa ma schimbe, am inceput sa ma indepartez, sa nu mai bat la usi de mult inchise, sa nu mai lupt pentru sentimente pierdute si regretate.
Din nou,simt ca sunt pierduta intr-un paradox:totul pare la fel,si totusi atat de diferit. Am renuntat la multe si totusi vreau aceleasi lucruri.
Nu mai suport sa simt zi de zi acelasi gol in stomac, aceeasi nemultumire profunda, pe care o alung pentru cateva clipe, atunci cand permit distractiilor de moment sa ma fure. Vreau sa ma simt fericita pana in adancul sufletului, sa afisez un zambet 100% sincer si deloc fragil....

My battle,all over again

"Better a constant battlefield than being the loser every time." (by Alexandra Kaschuta)

And this is exactly what this is:me,starting the fight all over again. But this time I won't lose.

....Am ajuns in punctul in care, inevitabil, aveai sa ma impingi pana la urma. Nu vreau sa ma mai intorc si sper sa nici nu ma mai las vreodata prada impulsurilor de moment, sa nu mai dau voie amagirilor sa ma prinda in ghearele lor nemiloase. Recunosc ca uneori sunt prea dramatica sau traiesc la prea mare intensitate anumite sentimente, dar refuz categoric sa ma mai invinovatesc pentru tot ce a insemnat povestea aceasta in viata mea si pentru mine ca persoana. Nu regret nimic din ce am facut,nu sunt eu cea care a gresit, am fost si voi fi intotdeauna la fel, dar nu in ceea ce te priveste.
Cred cu tarie ca de data aceasta am inchis o usa pe care nu te voi mai lasa sa o deschizi, prefer sa lupt cu mine insami pentru ca stiu ca va merita. Poate nu trebuia sa interpretez anumite lucruri in modul in care am facut-o, poate nu trebuia sa ma deschid asa de usor, sau sa imi revelez vulnerabilitatea, dar asa am fost mereu si nu cred ca ma voi schimba vreodata, sau cel putin nu accept ideea ca cineva nedemn imi va modifica structura interioara. Ma gasesc, deci, citand-o din nou pe Margrett (un personaj din cartea mea de suflet): "Nu vreau sa mai sufar,pentru ca o alta persoana imi cauzeaza durere. Voi fi alaturi de mine. Imi voi apara gradina, pe care am ingrijit-o cu atat de mult efort in ultimii ani. Voi fi deschisa, daca voi simti acelasi lucru din partea celuilat, dar ma voi inchide cand ma voi simti neindreptatita. In momentul de fata sufletul meu este complet inchis. Si doare."
Nu ma gasesc des spunand asta, dar: am incredere in mine. Nu stiu ce ma asteapta, nu vreau sa ma izbesc din nou de realitate, nu sper ca de maine va fi soare si cer senin, stiu ca urmeaza clipe grele, ca am nevoie ca ambitia sa imi fie un aliat in lunile ce urmeaza, dar vreau si simt ca pot fi mai puternica de data aceasta.
Si daca am sa ma intorc acolo unde amintirea ta e vie, unde esti peste tot si nu pot sa ma ascund, sper ca gandurile si hotararea luata in ultimele zile sa ma insoteasca, sa pot fi atat de puternica si rece cum mi-am promis.
Poate intr-adevar unele lucruri se intampla doar in mintea mea, poate imaginatia imi joaca feste cateodata, asa ca de ce sa dau voie factorilor externi sa ma raneasca inca o data?

"Im Moment bin ich total zu.Aber es tut weh."

"We're so over,we need a new word for over."

And I mean it this time. You don't need to push me away again, because this time I'm leaving on my own. I'm gone. I don't want you in my life anymore. You are toxic. And you've poisoned me enough,I can't take it. I don't want you in my life at all, I don't want to talk to you, I don't want to hear from you, I don't want to see you, I just want you to leave me alone, stop confusing me, stop hurting me. This was the last time I allowed you to make me believe in you. Guess I needed the final punch.
Out of my life, my mind, my heart, my thoughts! Do what you what, I will never support you again, I will never be the only one who believes in you again. Stop haunting me, I'm done with you,with us,with this story.
I'm so angry, I can't even write the way I always do, I just feel like I'm flooded with emotions, with all the feelings I had to hide inside of me for so long and now I know that I CAN NOT TAKE IT ANYMORE.
I hate that I'm so stubborn and I never want to give up on something I really want, but you have pushed my limit for so many times...I've always hoped you'd come back, and everything that was wrong would be right, but this is not a fairytale and my hopefulness is costing me too much.

Out of my life, I hate you!



(if you think what I wrote is too emo or depressing..DON'T READ IT...and don't judge,that's the easy way)

Looking forward to spring....

I can't and don't want to be like this anymore. Poate uneori nu pot sa imi reprim o izbucnire, sunt prea multe lucruri pe care mi le doresc, prea multe sentimente adunate de-a lungul timpului (din care putine au avut corespondent in realitate), cateva esecuri si multa nemultumire, de aceea imi e greu sa ma abtin cateodata.
Dar nu vreau sa fiu catalogata ca fiind trista sau nerecunoscatoare. Da, sunt anumite goluri in sufletul meu pe care inca nimeni nu a reusit sa le umple, multe pe care persoane la care am tinut le-au lasat in urma lor la plecare, dorinte si visuri neimplinite, dar refuz sa renunt, sa ma schimb sau sa ma pierd.
Intotdeauna am fost o optimista care a purtat masca unei pesimiste. Ma temeam ca un esec ma va lua prin surprindere, incercam sa constientizez mereu posibilitatea unei mari pierderi, ba chiar spuneam cu voce tare ca o dezamagire mi s-ar parea mult mai probabila decat un castig. Insa, ceea ce putine persoane stiu este ca sufletul meu spera mereu si refuza sa accepte ca, de fapt, tot ceea ce simt ar putea sa fie in zadar. Nu am fost,deci, niciodata cu adevarat pregatita pentru ce e mai rau si am fost mereu luata prin surprindere, ranita de fiecare minciuna sau vis pierdut. Sunt o incapatanata, urasc sa pierd, sa accept ca nu pot obtine ceea ce imi doresc si sa trec mai departe fara sa ma revolt. Poate de aceea m-am agatat de atatea ori de persoane in a caror suflet nu aveam loc, de sentimente pe care nu voiam sa le las in trecut, de scopuri greu de atins. Uneori am avut mai mult de pierdut si mi-ar fi fost mai usor sa fiu capabila sa renunt, sa intorc spatele, dar niciodata nu am putut sa ma dau batuta, desi parea ca fac exact contrariul.
Astazi nu vreau nimic mai mult decat sa privesc inainte, plina de speranta si sa astept primavara cu aceeasi nerabdare cu care o fac in fiecare an. Razele de soare mi-au adus intotdeauna un nou inceput, anotimpul meu drag mi-a fost mereu un aliat si sper ca si de data aceasta va fi la fel. Vreau sa lupt, fara pesimism, vreau sa cred, fara sa ma tem si sa fac tot ce imi sta in putinta sa obtin ce imi doresc de atata timp. Sunt departe de visul meu,dar cu fiecare zi ce trece, ma apropiu tot mai mult de implinirea lui si nu mai vreau sa ma prabusesc sub povara stresului, a neputintei, sa accept o noua infrangere. M-am schimbat pe nesimtite, la fel si viata mea, iar acum trebuie sa renunt cu adevarat la tine si la trecut, la speranta ca acesta va avea candva si un viitor.
I will embrace the fact that I might forever be lonely. Poate nu in adevaratul sens al cuvantului, dar asa cum simt eu singuratea:atat de intensa, chiar si cand sunt inconjurata de nenumarati oameni. Dar nu o voi mai vedea ca pe un dusman de neinfrant, ca pe un esec personal.
Stiu ce imi doresc cel mai mult sa obtin si nu mai vreau sa ma dau batuta, nu mai vreau sa ma distragi, nu vreau sa imi mai bantui viata, sa ma indepartezi de fiecare data cand incerc sa contruiesc o punte de legatura, sa ma faci sa ma simt responsabila de tot ce se intampla gresit, de zidul dintre noi. Vreau sa cred in mine, in noul inceput ce ma asteapta, fara tine, fara nimeni care m-ar putea rani din nou...

On the verge of breaking down...

Today I lost control.
I just flipped,it was like all those feelings and frustrations I've been repressing suddenly exploded. Everything is wrong, I've lost so much and now I'm walking around aimlessly, trying to leave the past behind and keep on fighting for the future. And altough it hurts, I try to keep a smile on my face, to be here for each and every one of you who needs my support or my advice. I rarely get it back, but that's fine with me. I just want to be left alone. Don't put pressure on me, no matter how well intended it is. I can't continue this fight if you make me feel worse. I already feel like I am failing in every aspect of my life. And yet, I rarely let it out. I try to hide everything I sometimes feel, to seem secure and strong.
But today, when (for the umptieth time) I felt like the pressure is killing me and nobody seemed to believe I am aware of the consequences of my actions...I lost it. I couldn't handle it anymore and all my fears, disappointments and frustrations revealed their ugly faces again, turned into tears, rolling down my cheeks. I cried for things I didn't even wanna admitt I feel, for lost feelings and for moments I had to play it strong.
I can't lose my temper now, but I can't do this if everyone around me makes it harder....
I'm just sick of it all and I can't hide anymore:-|

Despre iluzii si autoamagiri...

"What's the harm in believing?" C.B.

Din dorinta de a nu lasa acest blog sa se umple de praf,am intrat sa vad ce modificari i-as mai putea aduce si am observat ca ultimele 3 posturi se refera la aceeasi persoana si la aceeasi situatie care imi macina gandurile si zilele in ultima perioada, fapt care mi-a deranjat profund orgoliul:)
Prin urmare, m-am hotarat sa scriu altceva, care sa ma scoata din aceasta stare. Pe scurt spus: sa schimb "subiectul". Din pacate, inspiratia nu vine la comanda,cuvintele nu "curg" de indata ce te asezi in fata monitorului, uitandu-te la tastatura, asteptand sa gandeasca pentru tine. Am incercat sa imi amintesc care este "muza" mea in general si din nou nu am avut succes. Precum afirma si Camil Petrescu, nu pot sa descriu decat "ceea ce vad,ceea ce aud,ceea ce simt", deci as fi ajuns inevitabil la acelasi subiect vechi si prafuit. Mi-am amintit,insa, ca si cartile pe care le citesc ma inspira uneori.
Astfel, m-am concentrat asupra unui personaj din romanul pe care il citesc acum: Maureen din "Turnul sinucigasilor" (Nick Hornby). De data aceasta nu voi da detalii asupra cartii; ceea ce mi-a atras atentia a fost ce face aceasta femeie pentru a trai zi de zi, pentru a supravietui,as putea spune: se autoamageste. Si de aici am mers mai departe cu gandul la fiecare dintre noi si la iluziile sau autoamagirile pe care ni le impunem, atunci cand un adevar este mult prea dureros sau de nesuportat pentru a-l accepta.
Ma intreb, deci, cat din ceea ce ne spunem si ni se spune este adevarat si cat este doar o nascocire sau un mecanism de autoaparare, izvorat din imposibilitatea de a trai cu anumite lucruri. Atunci cand luptam cu tot dinadinsul pentru ceva si totusi pierdem sau atunci cand anumite circumstante ne forteaza sa ne schimbam in vreun fel, ne autoiluzionam ca totul are un motiv pe care il vom intelege candva. Cand pierdem o persoana draga, ne consolam cu gandul ca este intr-un loc mai bun, iar cand o relatie se destrama, incercam sa ramanem "amici" sau "prieteni" cu acel cineva care a contat mult candva. Uneori ma intreb daca toate aceste lucruri nu sunt doar menite sa ne faca sa ne fie mai usor sa renuntam, sau sa ne aline suferinta. Cat este adevarat din consolarile si iluziile ce ne stapanesc gandurile? Ce rost mai are sa incerci sa pastrezi o anumita legatura cu o persoana,care, oricat ai incerca, nu mai poate sa reprezinte ce ti-ai dorit? Nu sunt toate acestea doar o modalitate de a ne diminua durerea, de a ne determina sa credem ca nu am pierdut total ceva sau pe cineva, de a face anumite tranzitii sau schimbari mai usor de suportat?
...Imi amintesc cand am inceput sa imi pun pentru prima data aceste intrebari si multe altele pe langa si stiu ca atunci afirmam ca, decat sa traiesc orbeste, ghidata de sperante si amagiri, prefer sa privesc in ochi adevarul si sa il infrunt,oricat de crunt ar fi el. Astazi nu mai stiu ce gandesc sau ceea ce vreau, in anumite momente am ajuns sa imi fac negarea un aliat, dar in mod inconstient. Cu toate acestea, ma intreb daca felul in care am infruntat situatiile de care m-am temut cel mai mult s-a datorat faptului ca eram in negare, ca refuzam sa accept ce se intamplase, sau devenisem mai puternica decat am crezut ca voi fi? M-am trezit de multe ori traind clipe in care mi-as fi dorit sa ma prabusesc, sa fug fara sa ma uit inapoi, sa ma ascund si sa nu imi pese de nimeni si nimic, dar cu toate acestea am fost stalpul de sprijin al celor din jur, dar si al meu. Nu stiu daca eram puternica, sau doar ma ascundeam, dar poate ca a fost mai bine asa, atat si pentru mine,cat si pentru ceilalti.
In concluzie, cat de mult rau iti poate face o iluzie? Nu imi plac excesele de niciun fel, cu totii trebuie sa speram in continuare, fara a ne pierde,insa, simtul realitatii,fiind pregatiti pentru o noua infrangere, dar si capabili de a constientiza posibilitatea unui succes....

"You're poison running trough my veins...."

"Someday,somehow gonna make it alright but not right now"

I'm a liar. I've lied to myself and to everyone else and it's not the first time.
Nu am reusit sa fiu hotarata si puternica. Au fost de ajuns cateva clipe ca sa imi intoarca intreaga lume pe dos, sa ma determine sa ma autoagamesc ca ma pot multumi cu ce mi se ofera, ca sunt capabila sa lupt cu propria fiinta, sa cred ca putem fi putin mai mult decat straini. De fiecare data ma conving de naivitatea mea,de faptul ca nu are rost sa te mai vreau in viata mea nici macar amical, dar totusi, ceva in mine nu ma lasa sa accept acest fapt.
As fi vrut sa opresc timpul atunci cand am vorbit, cand am simtit ca intr-un final am reusit sa dau glas frustrarilor mele, iar tu pareai sa intelegi si sa doresti cu adevarat sa schimbam (intr-o mica masura) ceva. Acum...nu mai stiu. Sunt eu de vina? Am inchis din nou usa? Ai inchis-o tu? Creez scenarii in mintea mea? Nu mai stiu ce vreau,stiu doar ca nu imi e bine, ca nu mai pot sa continui asa (in ceea ce te priveste): pret de cateva clipe ma faci sa zambesc, dar apoi totul doare incredibil de mult.
Am trait mereu cu gandul ca tot ce se intampla are un scop, o finalitate, dar nu inteleg unde am putea vreodata sa ajungem noi doi. Ma doare sa recunosc ca, uitandu-ma inapoi, vad mai multe clipe pline de temeri si frustrari, decat zambete sincere. Nu mai vreau. Nu mai am forta necesara. Si totusi imi este imposibil sa accept gandul ca as putea sa nu te mai vad nici macar pentru cateva clipe scurte, sa nu te mai aud, sa nu stiu de tine intr-o mica masura, sa inchid de tot usa, fara a privi inapoi. Sunt prinsa in acelasi cerc vicios in care ma invart neincetat fara scapare. Si doare. Uneori as vrea sa iti spun sa iesi din viata mea, sa urlu sa ma lasi in pace, dar totusi nu asta imi doresc.

...Cine esti? Cine esti tu?

Unforgivable

"We're so over, we need a new word for over"

Cumva seara trecuta m-am gasit stand singura si privind in noapte,simtind cum frigul imi patrunde in oase, ascultand sunetul stropilor de ploaie, pierzandu-ma pentru cateva momente,uitand unde sunt si de ce. Parca acel moment a fost definitoriu pentru hotarea pe care am luat-o.
Noul an mi-a adus cu sine un inceput,dar de asemenea si un sfarsit. De astazi imi promit ca voi face tot posibilul sa ingrop sentimentele ce m-au stapanit in anul ce a trecut. Nu stiu in ce masura voi reusi,dar sunt convinsa ca VREAU SA NU TE MAI VREAU. Imi este imposibil sa mai continui asa, sa ma las sfarmata de fiecare gest complet neimportant, sa zambesc pentru o clipa, sa simt ca doare totul in momentul urmator.
Uneori ma gandesc ca, poate, felul in care se desfasoara lucrurile in mintea si sufletul meu nu are corespondent in realitate, dar pentru mine este important doar ceea ce simt din cauza ta si nu mai pot sa ignor tot ce a fost, sa fiu aici de fiecare data cand ma cauti, sa cred ca am plecat, dar sa fiu pregatita sa ma intorc oricand. Nu. Am terminat cu lupta. Si cu speranta. Si cu visurile si iluziile si autoamagirile ca vom avea candva o relatie amicala sau macar amiabila. Totul are un sfarsit. Punct. Si o iau de la inceput.
Nu cred ca ti-a fost vreodata clar in ce masura ma afecteaza gesturile si vorbele tale, poate nu ai stiut niciodata cat de ranita sunt si cred ca de multe ori nu am lasat sa se vada acest lucru, dar nu iti mai pot da voie sa ma lovesti cand sunt deja la pamant.
Poate trezesc multe intrebari cu tot ce am scris...Nu,nu ai facut absolut nimic de data aceasta. Si poate exact acest fapt este si cauza frustrarii mele: nu faci NIMIC...nu suficient. Stii doar sa ma afunzi in acelasi cerc vicios in care m-am saturat sa ma invart, sa ma inalti pentru cateva clipe, sa ma distrugi in urmatoarele.

Am alte scopuri, o noua viata....totul apartine de trecut, esti doar un vis adolescentin...pierdut.




"You can only push a girl away for so long, until she walks out of your life on her own. So be careful and make sure this is what you want,because once she turns around she isn't coming back."
(va fi definitiv de data aceasta?)