Broken strings...

"How can I give anymore,when I love you a little less then before?"

Mi se pare inexplicabil cum trece timpul,modificand pe nesimtite gandurile,structura interioara si exterioara si chiar si sentimentele noastre. Ne trezim de multe ori cautand trecutul,cautand persoane care au contat enorm candva, dar de care ne-am indepartat sufleteste.
Cand te-am cunoscut am facut,probabil, aceeasi eterna greseala:te-am lasat sa corespunzi unui anumit tipar, doar pentru ca aveai cateva caracteristici ce imi pareau potrivite. Suna simplu,chiar superficial, dar poate asa s-au nascut puternicele mele sentimente pentru tine. Erai exact persoana de care aveam nevoie: cea care ma ajuta,intelegea,sprijinea si asculta oricand aveam nevoie,iar eu eram mai mult decat multumita sa fiu la fel de disponibila pentru tine. Am inceput sa te iubesc, dupa cum ar spune Camil Petrescu, "voluntar la inceput,patologic pe urma". Cand m-ai ranit am fost mai mult decat surprinsa, pierduta, ai reusit sa ma faci sa ma consider responsabila pentru ruptura dintre noi, sa ma framant zilnic, sa ma chinui sa repar o greseala pe care astazi consider ca nu o facusem si stiu ca, de fapt, amandoua am fost vinovate pentru ceea ce s-a intamplat. Atunci insa tineam prea mult la tine, nu doream sa te pierd si voiam ca lucrurile sa redevina la fel, cu orice pret.
As minti daca as spune ca in relatia noastra tu ai fost mereu doar cea care m-a ranit, ai facut multe pentru mine, eforturi pe care putina lume le-a facut si de aceea am ajuns, treptat, sa fiu dependenta de tine, sa imi fie frica de ziua in care as putea sa nu te mai am alaturi, sa ma doara o simpla privire,un simplu gest, sa ma tem sa te contrazic doar ca sa nu ma indepartezi, sa ma deschid complet in fata ta, dar sa intampin, de nenumarate ori, un zid imposibil de daramat. Stiu cat tinem una la cealalta,amintirile si momentele pe care le-am trait impreuna, aproape psihic, chiar daca nu mereu si fizic,nu ni le poate rapi nimeni, dar ma doare sa observ si sa recunosc ca, o data cu trecerea timpului, m-am indepartat de tine. De fiecare data cand ai fost rece cu mine, fiecare vorba de a ta care m-a ranit, fiecare gest care m-a durut a omorat cate un pic din sentimentele mele, a facut ca stralucirea amintirilor frumoase sa paleasca.
Obisnuiam sa inchid ochii in fata tuturor acestor lucruri,dar inconstient, in sufletul meu s-au produs anumite modificari imposibil de controlat.
Te iubesc si astazi, te vreau in continuare in viata mea,sa fim alaturi una de cealalta la bine si la rau, nu ma indoiesc ca am gresit si eu de nenumarate ori, dar pur si simplu simt ca timpul m-a facut sa nu ma mai simt dependenta de tine,sa nu ma mai pierd in fata ta, sa nu ma mai raneasca anumite cuvinte fara rost...
James Morrison&Nelly Furtado-Broken Strings

Let me hold you
For the last time
It's the last chance to feel again
But you broke me
Now I can't feel anything

When I love you,
It's so untrue
I can't even convince myself
When I'm speaking,
It's the voice of someone else

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell you something that ain't real

Oh the truth hurts
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Oh what are we doing
We are turning into dust
Playing house in the ruins of us

Running back through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train when it's too late

Oh it tears me up
I try to hold on, but it hurts too much
I try to forgive, but it's not enough to make it all okay

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I can't tell something that ain't real

Well the truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

But we're running through the fire
When there's nothing left to save
It's like chasing the very last train
When we both know it's too late (too late)

You can't play on broken strings
You can't feel anything that your heart don't want to feel
I cant tell you something that ain't real

Well truth hurts,
And lies worse
How can I give anymore
When I love you a little less than before

Let me hold you for the last time
It's the last chance to feel again

"Maybe I should run away, maybe I could run away and never be found..."

Cred ca in momentul de fata o escapada ar fi singura solutie (sau mai bine zis fuga?) pentru mine. Ma sufoc aici,intre aceeasi pereti, consumata de aceleasi ganduri, cufundata intr-un intuneric care pare sa nu se mai termine. As vrea sa fiu departe de toate aceste sentimente,nu mai suport sa ma simt asa,nesfarsit de singura. Nu mai am o scuza,nu mai am 15 ani, nu mai pot sa fiu pierduta,ar fi trebuit sa imi gasesc de mult un drum, dar cel pe care il doresc nu pot sa il urmez inca si ma tem ca nu voi putea nicicand. Ma simt vinovata pentru esecul meu care nu m-a afectat doar pe mine,ci si pe cei din jur,care sacrifica atatea pentru mine. Nu sunt capabila de a schimba ceva, astept o minune,in loc sa incerc eu sa modific situatia in care am ajuns sa ma complac, desi doare,desi ma macina si ma distruge treptat.
M-am saturat. Unde e luminita de la capatul tunelului?

Maybe some things will never change

Ma gasesc din nou traind aceleasi sentimente pe care nu credeam ca mi le vei mai genera, dar poate ca timpul si distanta nu au fost suficiente ca sa cladeasca un zid puternic si de nedoborat intre noi. Cu toate acestea, stiu ca totul se intampla doar in capul meu, iar indiferenta de care dai dovada nu este o fatada. Nu stiu cum si de ce eu nu am reusit sa las in urma sentimentele, putinele amintiri, gandurile si vorbele spuse fara rost.
Credeam ca am devenit indiferenta, ca am uitat tot ce ai cauzat, dar intorcandu-ma aici unde trecutul este mai viu ca oricand, am realizat ca sufletul meu a ramas neschimbat, ca nu pot lasa inca deoparte zilele in care ma pierdeam in propriile visuri, crezand ca poti fi asa cum pareai, crezand ca putem fi asa cum mi-am imaginat. Esti si astazi o iluzie de nerealizat, o iluzie de care, orice as face, nu ma pot desprinde. Am incercat de nenumarate ori sa renunt, ratiunea mea imi dicteaza ce sa fac, dar se pare ca ma pierd in mod incontrolabil, de fiecare data cand te intalnesc. M-am aflat de atatea ori in conflict cu propria persoana,cu propriile sentimente, dar niciodata gandurile, obiectivitatea mea nu au putut sa puna stapanire pe senzatiile ce ma incearca. As vrea sa pot fi atat de realista cum credeam ca sunt, atat de puternica cum incerc sa par, atat de stapana pe mine si pe propriul destin, dar au fost de ajuns cateva clipe sa ma pierd din nou, sa imi dau seama cat de fragila este aparenta mea putere.
Ce imi ramane de facut?
Sa ingrop din nou aceste iluzii in speranta ca intr-o zi nu vor mai iesi la iveala....

"It really is the end of an era..."

"The world tell us to 'get real', but what happens when living in reality means living in pain and fear? If a defence mechanism can get us trough the difficult times, how bad can it be? Maybe the reality is,we need denial." (Carrie Bradshaw)

M-am pregatit destul de mult pentru sfarsitul unei perioade din viata mea, care stiam ca va pleca fara sa imi ceara parerea, luand cu ea o parte din mine. Nu ma asteptam,insa, ca finalul sa imi aduca ceva atat de dureros.
....Imi amintesc trecutul, ma gandesc doar la acelasi sentiment cald pe care il aveam cand eram cu voi, la dragostea neconditionata pe care putini oameni erau capabili sa o ofere, dar voi parca detineati o cantitate nelimitata de afectiune si bogatie interioara, revarsand-o asupra tutror celor din jurul vostru. Cand eram copil doream sa fiu mereu doar la voi,cu voi, sa ma trezesc in aceeasi casa plina de amintiri frumoase, unde tot ce ma nelinistea parea atat de departe. Iubirea voastra pentru mine,pentru noi, era ca o armura care ma proteja de orice rau exterior, stiam ca atat timp cat pot fi cu voi nimeni si nimic nu ar putea sa ma raneasca in vreun fel.
Pe masura ce cresteam insa, ma indepartam treptat de refugiul meu si,cu trecerea anilor, stiam ca va veni clipa cand nu ma voi mai putea intoarce in acelasi loc. Mult timp am suferit,stiam ca sfarsitul este inevitabil,dar intotdeauna ramanea o speranta.
Apoi,chiar cand simteam cum copilaria mea s-a pierdut de tot, cand viata mea se schimba atat de mult si ramanea totusi la fel, am aflat ca acea lumina nu mai avea nicio sansa, urma sa se stinga in curand si nu as fi putut sa lupt in niciun fel ca sa impiedic acest fapt. Stiam ca era inevitabil, ca as fi fost egoista sa cer sa te avem langa noi in continuare, dar copilul din mine suferea. Mi-am amintit atunci de o pierdere similara,dar nu la fel de grava, care m-a surprins si m-a schimbat iremediabil. Nu doream sub nicio forma sa mai traiesc aceleasi sentimente, prin urmare subconstientul meu a gasit o solutie:negarea. Fugeam de gandul ca nu te voi mai vedea, evitam sa imi dau seama ceea ce urma, refuzam sa simt aceeasi durere. Atunci cand s-a intamplat am realizat ca te pierdusem, ca nu mai aveam nicio sansa sa te caut din nou, sa fiu copil, sa ma refugiez si sa ma apar de raul exterior.
Cu toate acestea,mecanismul meu de aparare m-a protejat de acel sentiment de intuneric nesfarsit,insa,in cele din urma a cedat. Am ajuns acum sa ma simt de parca m-as fi ratacit iremediabil, sa realizez ca e adevarat, ca nu doar eu, ci noi toti, te-am pierdut pentru totdeauna.
Si,desi eu cu timpul voi uita, voi ingropa durerea adanc in mine, amintindu-mi doar de zambetele din trecut, ma chinuie zilnic gandul la ea, care si-a pierdut sensul existentei,odata cu plecarea ta. Am admirat si am iubit intotdeauna puterea ei, dar acum cred ca ii e imposibil sa mai traiasca la fel, te cauta in aceleasi locuri in care crede ca esti, te ingrijeste asa cum crede ca mai poate sa o faca si atunci cine ar putea sa ii rapeasca singura motivatie de a trai:speranta ca inca te mai are, undeva, unde nimeni nu te poate atinge sau vedea? Cu toate acestea, copilul egoist din mine nu ii da voie sa plece, nu as putea sa fiu la fel, sa ma mai apar sau sa gasesc o cale de iesire, daca as pierde-o si pe ea.
Nu stiu unde doresc sa ajung cu aceste randuri,poate vreau sa spun in mod indirect ca desi negarea mi-a fost un aliat in cele mai crunte zile, te iubesc la fel de intens ca atunci cand eram doar o copila si n-am sa uit nicicand tot ce ai facut pentru noi.

Rest in peace!

We will always love you

Reaching out....

I love this picture,take a better look at it:)

Conjure One Tears from the Moon Lyrics:


(.....)

I feel something falling from the sky
I'm so sad I made the angels cry

Tears from the moon
fall down like rain
I reach for you
I reach in vain
Tears from the moon...


(...)
Tears from the moon
Fall down like rain
But tears from the moon
Can't wash away the pain...

November rain...

"Why does it rain,rain down on utopia?"

....Parca se asterne praful peste gandurile mele, peste zilele care trec fara sa schimbe ceva, fara sa mai simt ca m-am regasit,parca regresez,uitand sa progresez. Nu mai vreau sa fiu in trecut si nu stiu care imi e prezentul. Nu vreau sa ma repet,nu vreau nimic decat sa se schimbe ceva. Ce? Cum si in ce fel? Nu stiu. Ma agat in van de lucruri si persoane care nu au nicio vina pentru ca nu imi pot oferi ce caut,din moment ce chiar si eu am uitat ce imi doresc.
Simt ca se scurg zilele si nu apuc sa le traiesc, am cazut intr-o stare din care nu ma mai pot trezi, in fiecare dimineata imi pun aceeasi masca, dar intotdeauna se sparge atat de usor si ajung sa imi dau seama ca mecanismul meu de aparare da gres, ca nu am renuntat dar am uitat sa lupt, ca acum sunt mai pierduta decat am fost oricand.
Si uite-ma din nou,plangandu-ma,supunandu-ma acelorasi remarci pe care nu vreau sa le mai aud.
Nu mai stiu. Nimic. Nu mai vreau. Nimic.
Nimic.Nimic.Nimic....sau poate totusi...ceva...ceva bun. Dar cum totul e relativ,ce ar putea fi bun in acest moment pentru mine?
Ma las condusa de un impuls de moment si nu mai recitesc,nu-mi mai pasa ce se va spune, sunt cine sunt si simt ce simt.

..."All day I keep from falling apart
But at night when the sky gets dark
Tears from the moon
Fall down like rain
I reach for you
I reach in vain..."

chasing a ghost...

I'm just thinking I might be crazy for chasing a ghost that used to haunt me when I was a dreamy teenage girl. Vreau sa aduc pe taramul realitatii ceva ce nu cred ca a existat vreodata. Da,aceasta a fost si va fi intotdeauna marea mea problema: imi doresc sa materializez visurile si idealurile,sa traiesc o utopie. I'm still a dreamy teenage girl. It's life,dreams don't come true,and when they do, they're never how we wanted them to be.
De ce nu pot sa creez o punte de legatura between my mind&my feelings? I can't and don't want to feel this restless anymore,but will I ever face reality? Will I ever grow up?

(this is for you sis,since the "length" of my thoughts seems to be inconvenient...:p)

Lost in time....

" ...Cause I can't move forward while looking behind" (Hoobastank-"More than a memory")

...I find myself,once again, grieving my beloved past,my childhood,the times when everything was so easy,yet so dramatic. I'm caught somewhere between who I was and who I am trying to be, I wanna embrace my life here, because I love it in it's every aspect, but it seems that something keeps pulling me back. My failure makes me think I can not move forward with my life, but there is no place for me in the one I left behind. Somehow I keep struggling to find my place,my goal,my meaning, but I keep looking behind, allowing the past to haunt me. So here I am, revealing old thoughts .....



Relativitate (noiembrie 2008)

Fiecare dintre noi s-a simtit, macar o data in viata sa, frustrat si deznadajduit, deoarece nu a fost capabil sa interpreteze sentimentele celui de langa el. Traim intr-o lume in care domina relativitatea, si, astfel, devine tot mai greu si mai riscant sa incerci sa cunosti o persoana, ba chiar sa te implici emotional, posibilitatea de a ajunge ranit fiind tot mai mare. Cu totii am dori sinceritate si directitudine din partea celuilalt, dar ce se intampla cand propriile sentimente ajung sa ne deruteze, cand nu mai reusim sa dam un sens faptelor si gandurilor noastre, cand propria persoana devine o enigma? Uneori incercam in zadar sa ne explicam gesturile si chiar si sentimentele, spunem ca suntem "derutati" pentru ca nu reusim sa ne intelegem propriile ganduri. Suntem noi oare chiar atat de confuzi, sau ne temem de adevarata insemnatate a faptelor noastre, fugim si negam ceva ce ne sperie? Multi dintre noi refuzam sa acceptam ca suntem indragostiti de o persoana, pe care, rational vorbind, nu am avea cum sa o iubim sau, de multe ori, incercam, in van, sa resuscitam relatii si sentimente de mult stinse, pentru ca nu putem incheia un capitol al vietii noastre, nu putem accepta ca ceva sau cineva care, candva, a contat mult pentru noi nu mai este acolo....
Prin urmare, daca deseori nu intelegem ceea ce simtim, nu cunoastem abisurile propriei fiinte, cum am putea sa pretindem celor din jurul nostru sa nu ne ascunda ceea ce gandesc?
Ciudat cum tot ceea ce ne inconjoara devine o enigma, realizam ca, de fapt, nu cunoastem adevarul universal, ca tot ceea ce in viata noastra de zi cu zi pare banal este, in fapt, inexplicabil sau greu de deslusit, traim inconjurati de mister, dar, refuzand sa acceptam acest adevar care ne-ar determina sa ne pierdem in intuneric, actionam asa cum mereu o facem noi oamenii: ne conformam si ascundem teama atat de adanc inlauntrul fiintei noastre (precum am facut cu multe alte sentimente ce odata ne-au stapanit), incat, cu timpul, ajungem sa uitam ca este acolo, ca am simtit-o vreodata...
Traim, deci, o mare minciuna?

Cerc vicios...

Am avut o noapte ciudata,plina de vise incarcate emotional si tulburatoare,care m-au dus cu gandul la vremuri trecute: liceu,sperante de adolescent, drame si dezamagiri....mi-am amintit de tine,de ei,mi-am amintit de ce am simtit si cat m-am framantat, de clipele in care o vorba sau un gest ma puteau intr-o secunda distruge sau inalta...
Si am realizat,din nou, ca intr-un fel am ramas neschimbata. Am rasfoit pagini vechi si prafuite,am descoperit ganduri asternute in momentele mele de neliniste,cand inca speram ca nu m-am inselat,ca nu m-am implicat fara folos, ca toate zambetele, lacrimile si eforturile vor avea finalitatea la care am visat.
M-am hotarat astfel sa public aici acele randuri,deoarece (desi ma indepartez incet,dar sigur, de tine si tot ce speram ca imi vei oferi) visurile mele au ramas neatinse, identitatea (si poate chiar si naivitatea) copilului din mine nu s-a modificat in esenta,chiar daca in aparenta sunt altcineva.
What more is there to say? This is who I was and this is who I am....

Monoideism....
(martie2009)

· “Si daca ar fi sa merg pe mana lor, a ideilor, unde as ajunge?” (Ciprian Ciuciu)

Teluri, visuri, sperante si iluzii guverneaza viata fiecaruia dintre noi, sub o forma sau alta. Luptam pentru implinirea unui scop, fie el mai abstract sau mai concret, ne lasam condusi de dorinta atingerii unui vis, iar actiunile noastre sunt determinate doar de gandul ca vor avea, candva, finalitatea dorita de noi. Aceste teluri sunt insa diferite pentru fiecare om, exista persoane care isi propun scopuri imposibil (sau foarte greu de atins): idealurile. Dorind sa paraseasca sfera comunului, sa nu traiasca o viata banala, sau fiind pur si simplu incapabile de a se conforma cu ceea ce lumea de azi poate oferi, aceste persoane au propriile idei despre cum si-ar dori sa traiasca. Ce se intampla,dar, atunci cand dorinta implinirii idealurilor ne orbeste, iar dezamagirile datoarate asteptarilor mult prea mari ne invenineaza sufletul? Am refuzat intotdeauna cu incapatanare sa ma conformez, sa imi modelez visurile, sperantele si modul de a gandi in functie de lumea aceasta, aflandu-ma intr-o continua cautare. Am ajuns insa, de nenumarate ori, sa ma simt otravita de propriile idei, care ma determina sa fac mereu aceleasi greseli. Ma simt pierduta intre aparenta si esenta, intre ratiune si sentimente, parca doua persoane complet diferite se lupta inlauntrul meu si mereu aleg sa dau ascultare sentimentelor, sa risc si sa am incredere in visurile mele, insa, de cele mai multe ori, pierd si ajung sa ma intreb de ce nu am dat crezare constiintei, care ma indemna sa nu fiu, din nou, atat de naiva, sa nu mai sper in ceva ce e imposibil. Totusi imi vine greu sa accept ca idealurile mele nu vor avea nicicand corespondent in realitate si am mereu incredere in oameni, considerand ca fiecare persoana este nevinovata, pana la proba contrarie si, astfel, ma lovesc de fiecare data de aceleasi obstacole si dezamagiri. Nu pot sa imi explic cum si de ce ma pierd in fata emotiilor, ma las condusa de impulsuri, in ciuda faptului ca ratiunea imi arata drumul cel bun. Cu fiecare esec sau sentiment infrant de constiinta si obiectivitate simt ca, in loc sa devin mai puternica sau mai ambitioasa, pierd ceva din mine, iar increderea in visurile mele (in faptul ca ideile mele ar putea scoate la iveala partea pe care ma astept sa o descopar in persoanele de langa mine) devine tot mai fragila. Astfel, imi este tot mai greu sa construiesc noi scopuri din ruinele celor pierdute si ma intreb mereu daca ar trebui, totusi, sa schimb ceva la modul meu de a percepe viata si oamenii. Realizez insa ca, modificandu-mi ideile, m-as pierde pe mine, as da voie banalitatii sa imi modeleze personalitatea si acesta este un gand pe care nu doresc sa-l accept. Sunt captiva, deci, intr-un joc patologic, doar pentru ca refuz cu indarjire sa ma conformez. Ce-mi ramane, asadar, de facut? Sa accept realitatea asa cum este ea, lasand in urma propriile sperante? Sau sa cred in continuare ca voi gasi, candva, ceea ce caut, cu riscul de a intampina tot mai multe dezamagiri?

..intre ideal si realitate....

Niciodata nu am reusit(sau poate m-am temut) sa definesc cu adevarat ce imi doresc, sa descriu in cuvinte idealul, singurul lucru care m-ar putea face pe deplin fericita, daca este posibil asa ceva. Poate mi-era frica de naivitatea iluziilor, poate nu doream sa imi recunosc nici macar mie ce imi doresc sa traiesc, dar intotdeauna m-am gasit osciland intre imaginatie si real, intre dorinta si viata de zi cu zi.
Si apoi, candva, brusc si fara sa stiu cum, ceva(sau cineva) m-a adus mai aproape de ideal,dar mai departe de realitate. Erai (sau asa te simteam eu) cum te doream: intrigant, provocator si aveai totusi ceva...care ma indeparta de scepticism, de cotidian. Stiam ca daca ar fi sa formulez in cuvinte, sa spun cuiva ce simteam si ce se intampla, ar fi sunat stupid,lipsit de sens. Dar si acest fapt ma facea sa simt ca sunt aproape de dorinta mea, pe care imi era,totusi, imposibil sa o ating. Candva spuneai ca "noi" suntem nascuti din "eter" si astazi iti dau atat de multa dreptate si ma intreb daca ai existat vreodata,asa cum te-am simtit eu,sau un joc bolnavicios te-a impins sa ma manipulezi, sa ma lasi sa alunec spre ceea ce credeam eu ca este idealul meu.
Cu toate acestea, te caut si astazi, pentru ca (desi am crescut si am incercat sa maturizez) nu am reusit nici acum sa ma schimb, nu am renuntat la ceea ce imi doresc si poate de aceea sufar atat de usor, de fiecare data cand visurile mele iau contact cu realitatea.
Sper uneori ca intr-o zi sa se dizolve granita dintre ideal si viata cotidiana, sa te am asa cum te-am simtit eu, asa cum tu m-ai facut sa cred, folosindu-te, poate, de slabiciunea mea,desi nu stiu cine esti,nu stiu cine ai fost si cum ar fi sa te am langa mine...
Si...in ciuda a tot ce imi sta impotriva, te vreau, "soldier of fortune"....existi?

letargie

"So what if it hurts me?
So what it I break down?
So what if this world just throws me off the edge,
My feet run out of ground
I gotta find my place
I wanna hear my sound
Don’t care about all the pain in front of me
I'm just trying to be happy
I just wanna be happy.."

Ma simt de parca as fi in transa, zilele trec pe langa mine si uit sa traiesc,sa zambesc. Nu mai stiu cine sunt si mai ales incotro ma indrept,parca as fi din nou la 13 ani,cautand frustrata un loc de care sa apartin, undeva unde sa fie cald si bine,unde sa ma simt...acasa. Rutina ne oboseste, dar acum cand nu mai stiu care este scopul pe care il urmez,ma simt atat de pierduta. Nu vreau sa fiu nici aici,nu vreau sa fiu nici acolo,am ajuns sa cred ca prezenta mea e de prisos peste tot,ca nu apartin de nimeni si nimic, ca viata,oamenii,lucrurile se schimba...iar eu raman pe loc.
O simpla batalie pierduta si sunt pregatita sa capitulez? Nu. In pofida gandurilor si temerilor,lupt in continuare,dar nu stiu daca mai are rost.Imi pare ca am pierdut de atatea ori,ca am asteptat de atatea ori un castig, ca am fost mereu in aceeasi situatie,dar niciodata nu m-am ratacit ca si acum. Nu mai stiu ce vreau si cine sunt, astept..o minune, "a deeper meaning,a reason for living", o zi cu soare...si atunci voi sti ca a meritat...totul.
Oare ma voi maturiza vreodata?

......

....sunteti si suntem diferite,ne certam si ne contrazicem, avem atat de multe in comun si atatea lucruri ne separa....dar toate sunteti o parte din mine. love all of you,with every fiber of my being

...din nou Octavian Paler...

Pe masura ce inaintez in lectura devin (la fel ca in viata de zi cu zi?) din ce in ce mai absorbita,mai fermecata,intrigata de ce urmeaza sa descoper,dar mai ales..mai confuza. Simt ca multe ganduri si multe randuri mi se adreseaza direct, parca autorul ar fi rupt o parte din mine, asternand-o pe hartie. Suntem oare,noi oamenii, atat de similiari? Tind sa cred ca nu. Puntea de legatura intre gandurile,visurile,sentimentele noastre o cladeste si o intareste subiectivitatea. Fiecare om se regaseste in filmele pe care le vizioneaza, in cartile pe care le citeste, in persoanele pe care le cunoaste, chiar si in obiecte sau cladiri. M-am gandit si m-am intrebat de multe ori daca eu si persoana de langa mine percepem identic o culoare,un sentiment,sau chiar un obiect (abstract sau concret), dar faptul ca niciunul dintre noi nu poate sa patrunda si sa descopere structura interioara a celuilalt (decat in masura in care i se permite) imi dovedeste ca suntem condusi de relativitate. Din nou,ceva ce ne sperie,ne deruteaza,ne intriga...si ne farmeca in acelasi timp.
Dar uite ca am facut iar aceeasi eterna greseala:m-am pierdut in ganduri si am uitat de unde am pornit...de la cuvintele lui Octavian Paler, care mi-au generat aceste...sentimente?
Cititi,interpretati,simtiti...totul este subiectiv&relativ,but that's the beauty of it:)

"Tot ce ne inconjoara e format din hieroglife.(.....) Ca sa dezlegi hieroglife trebuie sa renunti la o parte din viata. Si trebuie sa alegi. Iti traiesti viata sau o intelegi?"
"Lucrurile pe care le-am dorit eu nu le-am putut obtine niciodata cerandu-le sau luptandu-ma pentru ele. Cum poti sa lupti pentru tandrete? Sau pentru duiosie? Cel mult poti sa le astepti. Asa ca eu sunt invatata sa astept. Cred ca asta fac de cand ma stiu.Astept."

...I'm so lonely I don't even wanna be with myself anymore...

...versurile acestea pot descrie cel mai bine starea in care ma aflu si felul in care ma simt. Si nu,chiar nu imi mai pasa ca "nu e capat de lume", ca "mai am o sansa", ca sunt o pesimista si ignor partea buna din viata mea, ca nu e vina mea, ca a fost greu...etc etc. Vulpea cand nu ajunge la struguri..spune ca sunt acri,know what I mean? Well, eu intentionez sa imi asum intreaga responsabilitate. So here it is...si credeti ce vreti..e pierderea mea,am dreptul sa ma simt asa,am dreptul sa ma plang si am dreptul sa sufar.(nu vreau sa fiu "agresiva" in vorbe, I just want to grieve,instead of burrying-once again- everything I feel...)


Title: Dido - Honestly Okay lyrics


I just want to feel safe in my own skin
I just want to be happy again
I just want to feel deep in my own world
But I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore

On a different day
if I was safe in my own skin
then I wouldn't feel lost and so frightened
But this is today
and I'm lost in my own skin
And I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore

And I just say oh, oh
I feel, oh, oh

And I'm so lonely
I don't even want to be with myself anymore.

I just say oh, oh
And i'm so lonely
I feel oh, oh
Idont even want to be with myself anymore.

I just want to feel safe in my own skin
I just want to be happy again.

...sentimente pierdute...si regretate?

...doua texte de pe vremea cand aveam 17 ani si simteam pe propria piele cat de inexplicabil si toxic poate fi un sentiment,sau o persoana... Durea,poate, dar daca ar fi sa ma intorc, as face-o fara sa clipesc. As retrai acele zile,acele zambete,acele lacrimi...dar cu gandirea pe care o am acum. Pentru ca astazi stiu ca orice experienta este efemera si trebuia traita la intensitate maxima,deoarece timpul (oricat ne-am dori) nu poate fi dat inapoi. Trist? Doar adevarat. Deci,inainte de a publica gandurile vechi, ma regasesc citandu-l (din nou) pe Octavian Paler: "Orice revenire e probabil o iluzie,chiar daca o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decat inainte"

1."It`s like the darkness is the light.." share email
9:12 PM


Uneori incercam in zadar sa explicam faptele noastre si ale celorlalti, sa ne controlam reactiile si sentimentele sau sa nu ne lasam dusi de val. Chiar si cei mai rationali dintre noi raman neputinciosi in fata unor simtamine incontrolabile, ajung sa se piarda si sa se surprinda pe sine. Poate ca nu putem trece totul prin filtrul ratiunii si nu stim sa dam un inteles logic tuturor actiunilor noastre. Oricat de mult as incerca sa explic (mie si celor care imi cer asta) cum am ajuns sa simt toate acestea, nu pot fii rationala. Cad dintr-o extrema in alta, oscilez intre extaz si durere, uneori simt ca ma dizolv, ma sufoc si ma scufund, alteori imi pare absurd si melodramatic ceva ce, cu doar cateva clipe inainte am simtit. Ma macina si ma chinuie o dorinta arzatoare de a te putea vedea si strange in brate, dar apoi imi dau seama ca nu te cunosc, ca nu am loc in lumea ta si nici nu imi doresc acest lucru. Ma aflu intr-o continua lupta cu propria persoana, incercand, in zadar, sa imi impac atat sufletul, cat si mintea. Nu mi-ai fost niciodata alaturi, nu voi afla cum ar fi sa te am in viata mea si ma intreb de ce nu pot sa accept acest lucru, sa scap de frustrarea care ma stapaneste. Se spune ca durerea ne subjuga si,combinata cu fericire, creeaza dependenta. Intr-adevar nu exista perfectiune, o lume linistita si calma, o viata fara lupta ar fi monotona, dar cum putem sa ne oprim atunci cand suferinta depaseste limitele firescului si devine patologica? Cum si cand voi reusi,oare, sa ies din ceata si intunericul ce ma inconjoara, sa redevin ceea ce am fost? Cum si cand voi reusi sa te las in urma mea?

2. Patologie......
7:22 AM


As vrea sa gasesc cuvinte care sa fie suficiente pentru a-mi descrie starea, dar e imposibil. Nici chiar eu nu realizez ce simt. Parca ma sufoc, ma scufund, parca m-am pierdut pe mine... Imi vine greu sa cred ca am ajuns aici doar din cauza ta si a tot ce a fost, as vrea sa fiu fiinta rationala care credeam ca sunt, dar orice gand, orice decizie se spulbera in fata emotiilor intense si inexplicabile care ma stapanesc. Ma simt captiva intr-un joc malitios, intr-un cerc vicios si hipnotic, ma simt de parca nu as fi eu,iar altcineva ar fi pus stapanire pe mine, lasandu-ma fara putere, incapabila sa mai gandesc sau sa reactionez. Nu mai pot sa ma recunosc, ma vad facand, involuntar, greselile pe care altii le-au facut de atatea ori inaintea mea, iar eu i-am condamnat, nestiind cum e sa te pierzi pe tine, sa fii bantuit, sa te ratacesti in intuneric si ceata, sa te lupti, in van, cu tine insuti. Nu vreau sa cad in autocompatimire, lamentarile imi par inutile, dar parca sper ca, repetandu-mi greselile pe care le fac, voi constientiza cat de departe s-a ajuns si voi reusi sa ma opresc, sa ma salvez. Sunt in conflict cu mine insami si cu toti cei din jur care incearca, in zadar, sa imi deschida ochii, sa-mi indrume pasii in ceata densa in care m-am ratacit. Gandul ca persoanele la care tin considera ca le refuz si le ignor ajutorul, posibilitatea de a le pierde ma sperie ingrozitor, dar cum, oare, sa le cer sa ma inteleaga, cand nici eu nu pot sa o fac? Nu credeam ca e posibil sa ma afund atat de tare, nu am inteles niciodata cum poate cineva sa piarda controlul asupra propriei fiinte si a faptelor sale, dar acum ma simt intocmai. Nu realizez cand si cum am ajuns aici, am petrecut atat de putine momente impreuna cu tine, cum ai reusit sa ma subjugi, sa ma faci sa ma pierd cand imi rostesti numele, sa te caut, haotic, pe strazi, sa te descopar, iluzoriu, in toti cei din jurul meu? Un amalgam de sentimente se aduna in mine, doar cand ma gandesc la tine. As vrea sa imi revars frustrarea, sa iti spun si sa iti reprosez atat de multe, dar cand doresc sa iti vorbesc, cuvintele mele se pierd inainte de a fi rostite, ideile si frazele se dizolva si, din nou, ajung sa cred ca ma sufoc, ca ma pierd si tot ce inainte imi parea atat de relevant, de dureros, devine lipsit de noima sau importanta. Te urasc pentru ca nu iti pot rezista si stii asta, pentru ca te joci cu mine, dar nu te pot opri si nu pot demonstra, pentru ca m-ai facut sa imi ignor ratiunea, pentru ca mi-ai otravit sufletul cu atata usurinta... Vreau ca cineva, cumva, sa ma salveze, sa ma ridice, sa spulbere aceasta patologie....

....inainte sa pierd "trenul"....

....datorita faptului ca doar astazi mi-am facut timp sa imi fac si eu un blog, postez retroactiv ganduri mai vechi...scuzati confuzia,dar nu cred ca e relevanta cronologia,sau?

„I don’t know where my soul is..."
Oct 26 6:03 PM


„I don’t know where my soul is…I don’t know where my home is….“


Noi oamenii incercam de atatea ori sa definim timpul,sa il incadram in anumite tipare,avand astfel iluzia ca il putem controla in oarecare masura,desi de fapt acesta ne modifica vietile si sufletul pe nesimtite.

Ma simt de parca as fi pierdut o parte din mine,o parte imposibil de regasit si ajung treptat sa nu ma mai recunosc,sa ma intreb cine sunt acum fata de cine am fost. Cu toate acestea,simt ca in esenta am ramas la fel, am aceleasi temeri, aceleasi iluzii,dar port cu mine ruinele visurilor pierdute si a celor care au palit in timp. Multe sentimente pe care le-am trait candva imi par acum atat de indepartate, s-au transformat in amintiri derutante care pier pe masura ce timpul trece. Insa o parte din senzatiile traite in trecut ma stapaneste si acum,ma chinuie,imi genereaza zambete sau lacrimi. Adesea ma surprind amintindu-mi ce a fost, razand de naivitatea si modul meu infantil de a percepe lucrurile, dar si acum aceleasi cuvinte sau gesturi ma fac sa reactionez la fel,sa uit pentru o clipa ca totul s-a schimbat, sa sper din nou ca imaginatia nu mi-a jucat feste, ca ceea ce mi-am dorit va fi real candva. Imi place sa cred ca partea visatoare si optimista din mine a supravietuit timpului,dar nu vreau ca acest fapt sa ma faca sa am din nou de pierdut,sa ma las furata de iluzii si incredere nefondata, iar adevarul sa ma ia inca o data prin surprindere. As vrea sa-mi pot pastra simtul realitatii,sa pot trece totul prin filtrul ratiunii, fara a deveni o marioneta in mana pesimismului. Mi-as dori sa fie posibila o cale de mijloc intre ideal si realitate, deoarece (desi m-am considerat mereu o luptatoare) imi dau seama ca uneori m-am lasat infranta mult prea usor. Daca as putea sa imi pastrez visurile, dar in acelasi timp sa fiu pregatita pentru un esec, mi-ar fi poate mai simplu sa nu ma prabusesc la fiecare obstacol ce imi iese in cale, sa nu imi pierd increderea in mine si sa nu devin atat de tematoare. Imi dau seama ca acum as suporta greu o noua pierdere, am nevoie sa imi demonstrez ca sunt capabila, ca nu am luptat degeaba si ca viata mea poate continua,deoarece in momentul de fata ma simt blocata,captiva intre viitor si trecut,intre ce a fost si ce va fi. Nu mai stiu cine sunt si unde imi e locul, care e viata pe care o doresc: cea pe care am lasat-o in urma sau cea pe care acum incerc sa o cladesc? Ma simt de parca toate persoanele din jurul meu au trecut mai departe, au inceput un nou drum,doar eu am ramas…la fel si totusi atat de schimbata…. Mi-e dor de cine eram, de gandurile care ma trezeau dimineata, de preocuparile naive care imi stapaneau mintea pe parcursul zilelor si simt ca inca nu am lasat in urma acea parte din mine, deoarece aceleasi dorinte vechi si prafuite ma insotesc si acum, aceeasi fragilitate, aceleasi idealuri si aceleasi sentimente imi guverneaza viata. Sunt prinsa deci intr-un paradox: vreau sa uit, sa las in urma ce am fost si ce am simtit,sa trec mai departe, dar nu vreau sa imi pierd viata de atunci…. Si realizez ca din nou voi fi nevoita sa las timpul sa isi spuna cuvantul, sa imi ofere un vis sau o dezamagire, un sentiment sau o dorinta, o infragere sau un succes pe care va trebui sa le accept fara sa fiu intrebata….

Octavian Paler"Viata pe un peron"

...Considerand ca in ultima perioada am a lot of time on my hands,m-am pus sa fac ceva la care visam de mult: sa citesc..ce vreau,cand vreau,fara sa am remuscari ca nu fac ceva folositor (finally). Si am descoperit in actuala mea lectura ganduri foarte similare cu ale mele (sau poate, citindu-le, le-am interpretat subiecti
v? you decide...) ....nu,nu fac reclama, dar mi-a placut acest paragraf, so I thought I'd share it: "Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte....un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren...esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra...altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar...altii nu reusesc sa se prinda nici de scari,raman pe peron sa astepte urmatorul tren...si fiecare uita,poate,un singur lucru..ca trenurile astea nu duc nicaieri..cel care a ocupat un loc la fereastra este,fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren...in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert,unde chiar sinele se transforma in nisip...In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare,isi dau ghionturi...Incercam sa ma conving,probabil, ca n-aveam motive sa ma plang. Cel putin in gara noastra, imi ziceam, avem avantajul de a vedea viata in stare pura, destinul nu ne amageste, nu ne sileste sa ne zbatem,ne lasa sa ne instalam in starea de tranzit si s-o traim cat mai linistiti,stiind ca ea e totul..."
Daca ar fi sa privesc viata mea din perspectiva lui Octavian Paler si sa o compar cu o gara...as putea spune ca tocmai am pierdut un tren,nu am reusit sa prind loc nici macar pe culoar...era un tren important pt mine,poate mai important decat pt altii care au prins loc la clasa I, un tren la a carui destinatie visam de mult timp. Prin urmare,deocamdata sunt obligata sa stau pe acelasi peron si sa astept urmatorul tren,sa dovedesc ca merit,de data aceasta,sa il prind. Si daca il pierd din nou? Astept in continuare? Caut alt tren,alta destinatie? Ramane de vazut....