Mixed emotions

...It's one of those days when I feel too many things at a time, when I wanna say so much, that I end up not saying a thing. Does it ever happen to you? Do you ever wanna talk, but when you open your mouth you realise that no sound is coming out, that you're choking, while desperately trying to make yourself clear? I've felt emotionally paralised too many times..
Tonight I wondered if it ever gets easy? If we ever stop fighting, stop searching for that perfect person, perfect job, perfect house,perfect life? I am realistic enough to know that perfection can't ever be touched. Why do I still hope to find it? Why am I willing to pay the price?
De atatea ori mi-am dat voie sa cred,desi nu recunosteam..de atatea ori mi-am dat voie sa sper, desi afisam aceeasi masca de om sceptic, care se asteapta la ce e mai rau. Intotdeauna pierderile ma iau prin surprindere, oricat de mult m-as pregati pentru ele. Pur si simplu acea parte increzatoare si naiva din mine supravietuieste, contrar trecutului, care incearca sa ma invete ceva. Si astazi ma gasesc simtind aceeasi mahnire, acelasi regret timid, care se ascunde in coltul sufletului meu, intrebandu-ma de ce am crezut ca lucrurile vor sta altfel, de ce am crezut ca pot sa lupt si, in acelasi timp, oarecum reprosandu-mi ca am renuntat. Sunt constienta ca am luat decizia corecta...dar inca nu pot sa simt acest lucru. Inca nu pot sa nu mai dau voie memoriei involuntare sa se declanseze, amintindu-mi ce am simtit si ce am dorit. Urasc sa renunt, urasc sa pierd si chiar si atunci cand o fac voluntar, parca simt ca ramane un gol pe care incerc sa il umplu fiind rationala, convingandu-ma ca...e mai bine asa.
Somehow I feel trapped. Nu am mintit cand am afirmat ca sunt fericita, sunt multumita de viata mea, de modul in care se desfasoara lucrurile, de ceea ce am obtinut, de viitorul pe care incerc sa mi-l cladesc. Dar nu as fi eu daca nu as avea si un mic regret, daca nu mi-as dori mai mult,intotdeauna mai mult decat am, decat as putea sa obtin, decat mi se ofera...:) Pentru ca pur si simplu uneori simt ca se aduna in mine o multime de sentimente care nu se elibereaza niciodata in felul in care as vrea eu...si mi-as dori atat de mult sa pot sa le revelez cu adevarat....mi-as dori atat de mult sa pot sa fiu eu, fara prejudecati si temeri, fara nesiguranta, fara sa ma simt minuscula si inferioara. Si stiu ca gresesc asteptand ca altcineva sa ma faca sa ma descopar, sa nu ma mai ascund, dar parca m-am pierdut de fiecare data cand am incercat sa ma deschid...Nici macar nu stiu daca are sens ceea ce spun..Poate maine ma voi trezi (ca de multe alte dati) incapabila de a intelege tot ce astazi am incercat sa descriu. Prin urmare ma simt din nou ca la 16 ani, la fel de instabila, plina de sperante si dorinte care intarzie a se mai realiza, in ciuda eforturilor mele....