...sentimente pierdute...si regretate?

...doua texte de pe vremea cand aveam 17 ani si simteam pe propria piele cat de inexplicabil si toxic poate fi un sentiment,sau o persoana... Durea,poate, dar daca ar fi sa ma intorc, as face-o fara sa clipesc. As retrai acele zile,acele zambete,acele lacrimi...dar cu gandirea pe care o am acum. Pentru ca astazi stiu ca orice experienta este efemera si trebuia traita la intensitate maxima,deoarece timpul (oricat ne-am dori) nu poate fi dat inapoi. Trist? Doar adevarat. Deci,inainte de a publica gandurile vechi, ma regasesc citandu-l (din nou) pe Octavian Paler: "Orice revenire e probabil o iluzie,chiar daca o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decat inainte"

1."It`s like the darkness is the light.." share email
9:12 PM


Uneori incercam in zadar sa explicam faptele noastre si ale celorlalti, sa ne controlam reactiile si sentimentele sau sa nu ne lasam dusi de val. Chiar si cei mai rationali dintre noi raman neputinciosi in fata unor simtamine incontrolabile, ajung sa se piarda si sa se surprinda pe sine. Poate ca nu putem trece totul prin filtrul ratiunii si nu stim sa dam un inteles logic tuturor actiunilor noastre. Oricat de mult as incerca sa explic (mie si celor care imi cer asta) cum am ajuns sa simt toate acestea, nu pot fii rationala. Cad dintr-o extrema in alta, oscilez intre extaz si durere, uneori simt ca ma dizolv, ma sufoc si ma scufund, alteori imi pare absurd si melodramatic ceva ce, cu doar cateva clipe inainte am simtit. Ma macina si ma chinuie o dorinta arzatoare de a te putea vedea si strange in brate, dar apoi imi dau seama ca nu te cunosc, ca nu am loc in lumea ta si nici nu imi doresc acest lucru. Ma aflu intr-o continua lupta cu propria persoana, incercand, in zadar, sa imi impac atat sufletul, cat si mintea. Nu mi-ai fost niciodata alaturi, nu voi afla cum ar fi sa te am in viata mea si ma intreb de ce nu pot sa accept acest lucru, sa scap de frustrarea care ma stapaneste. Se spune ca durerea ne subjuga si,combinata cu fericire, creeaza dependenta. Intr-adevar nu exista perfectiune, o lume linistita si calma, o viata fara lupta ar fi monotona, dar cum putem sa ne oprim atunci cand suferinta depaseste limitele firescului si devine patologica? Cum si cand voi reusi,oare, sa ies din ceata si intunericul ce ma inconjoara, sa redevin ceea ce am fost? Cum si cand voi reusi sa te las in urma mea?

2. Patologie......
7:22 AM


As vrea sa gasesc cuvinte care sa fie suficiente pentru a-mi descrie starea, dar e imposibil. Nici chiar eu nu realizez ce simt. Parca ma sufoc, ma scufund, parca m-am pierdut pe mine... Imi vine greu sa cred ca am ajuns aici doar din cauza ta si a tot ce a fost, as vrea sa fiu fiinta rationala care credeam ca sunt, dar orice gand, orice decizie se spulbera in fata emotiilor intense si inexplicabile care ma stapanesc. Ma simt captiva intr-un joc malitios, intr-un cerc vicios si hipnotic, ma simt de parca nu as fi eu,iar altcineva ar fi pus stapanire pe mine, lasandu-ma fara putere, incapabila sa mai gandesc sau sa reactionez. Nu mai pot sa ma recunosc, ma vad facand, involuntar, greselile pe care altii le-au facut de atatea ori inaintea mea, iar eu i-am condamnat, nestiind cum e sa te pierzi pe tine, sa fii bantuit, sa te ratacesti in intuneric si ceata, sa te lupti, in van, cu tine insuti. Nu vreau sa cad in autocompatimire, lamentarile imi par inutile, dar parca sper ca, repetandu-mi greselile pe care le fac, voi constientiza cat de departe s-a ajuns si voi reusi sa ma opresc, sa ma salvez. Sunt in conflict cu mine insami si cu toti cei din jur care incearca, in zadar, sa imi deschida ochii, sa-mi indrume pasii in ceata densa in care m-am ratacit. Gandul ca persoanele la care tin considera ca le refuz si le ignor ajutorul, posibilitatea de a le pierde ma sperie ingrozitor, dar cum, oare, sa le cer sa ma inteleaga, cand nici eu nu pot sa o fac? Nu credeam ca e posibil sa ma afund atat de tare, nu am inteles niciodata cum poate cineva sa piarda controlul asupra propriei fiinte si a faptelor sale, dar acum ma simt intocmai. Nu realizez cand si cum am ajuns aici, am petrecut atat de putine momente impreuna cu tine, cum ai reusit sa ma subjugi, sa ma faci sa ma pierd cand imi rostesti numele, sa te caut, haotic, pe strazi, sa te descopar, iluzoriu, in toti cei din jurul meu? Un amalgam de sentimente se aduna in mine, doar cand ma gandesc la tine. As vrea sa imi revars frustrarea, sa iti spun si sa iti reprosez atat de multe, dar cand doresc sa iti vorbesc, cuvintele mele se pierd inainte de a fi rostite, ideile si frazele se dizolva si, din nou, ajung sa cred ca ma sufoc, ca ma pierd si tot ce inainte imi parea atat de relevant, de dureros, devine lipsit de noima sau importanta. Te urasc pentru ca nu iti pot rezista si stii asta, pentru ca te joci cu mine, dar nu te pot opri si nu pot demonstra, pentru ca m-ai facut sa imi ignor ratiunea, pentru ca mi-ai otravit sufletul cu atata usurinta... Vreau ca cineva, cumva, sa ma salveze, sa ma ridice, sa spulbere aceasta patologie....