....inainte sa pierd "trenul"....

....datorita faptului ca doar astazi mi-am facut timp sa imi fac si eu un blog, postez retroactiv ganduri mai vechi...scuzati confuzia,dar nu cred ca e relevanta cronologia,sau?

„I don’t know where my soul is..."
Oct 26 6:03 PM


„I don’t know where my soul is…I don’t know where my home is….“


Noi oamenii incercam de atatea ori sa definim timpul,sa il incadram in anumite tipare,avand astfel iluzia ca il putem controla in oarecare masura,desi de fapt acesta ne modifica vietile si sufletul pe nesimtite.

Ma simt de parca as fi pierdut o parte din mine,o parte imposibil de regasit si ajung treptat sa nu ma mai recunosc,sa ma intreb cine sunt acum fata de cine am fost. Cu toate acestea,simt ca in esenta am ramas la fel, am aceleasi temeri, aceleasi iluzii,dar port cu mine ruinele visurilor pierdute si a celor care au palit in timp. Multe sentimente pe care le-am trait candva imi par acum atat de indepartate, s-au transformat in amintiri derutante care pier pe masura ce timpul trece. Insa o parte din senzatiile traite in trecut ma stapaneste si acum,ma chinuie,imi genereaza zambete sau lacrimi. Adesea ma surprind amintindu-mi ce a fost, razand de naivitatea si modul meu infantil de a percepe lucrurile, dar si acum aceleasi cuvinte sau gesturi ma fac sa reactionez la fel,sa uit pentru o clipa ca totul s-a schimbat, sa sper din nou ca imaginatia nu mi-a jucat feste, ca ceea ce mi-am dorit va fi real candva. Imi place sa cred ca partea visatoare si optimista din mine a supravietuit timpului,dar nu vreau ca acest fapt sa ma faca sa am din nou de pierdut,sa ma las furata de iluzii si incredere nefondata, iar adevarul sa ma ia inca o data prin surprindere. As vrea sa-mi pot pastra simtul realitatii,sa pot trece totul prin filtrul ratiunii, fara a deveni o marioneta in mana pesimismului. Mi-as dori sa fie posibila o cale de mijloc intre ideal si realitate, deoarece (desi m-am considerat mereu o luptatoare) imi dau seama ca uneori m-am lasat infranta mult prea usor. Daca as putea sa imi pastrez visurile, dar in acelasi timp sa fiu pregatita pentru un esec, mi-ar fi poate mai simplu sa nu ma prabusesc la fiecare obstacol ce imi iese in cale, sa nu imi pierd increderea in mine si sa nu devin atat de tematoare. Imi dau seama ca acum as suporta greu o noua pierdere, am nevoie sa imi demonstrez ca sunt capabila, ca nu am luptat degeaba si ca viata mea poate continua,deoarece in momentul de fata ma simt blocata,captiva intre viitor si trecut,intre ce a fost si ce va fi. Nu mai stiu cine sunt si unde imi e locul, care e viata pe care o doresc: cea pe care am lasat-o in urma sau cea pe care acum incerc sa o cladesc? Ma simt de parca toate persoanele din jurul meu au trecut mai departe, au inceput un nou drum,doar eu am ramas…la fel si totusi atat de schimbata…. Mi-e dor de cine eram, de gandurile care ma trezeau dimineata, de preocuparile naive care imi stapaneau mintea pe parcursul zilelor si simt ca inca nu am lasat in urma acea parte din mine, deoarece aceleasi dorinte vechi si prafuite ma insotesc si acum, aceeasi fragilitate, aceleasi idealuri si aceleasi sentimente imi guverneaza viata. Sunt prinsa deci intr-un paradox: vreau sa uit, sa las in urma ce am fost si ce am simtit,sa trec mai departe, dar nu vreau sa imi pierd viata de atunci…. Si realizez ca din nou voi fi nevoita sa las timpul sa isi spuna cuvantul, sa imi ofere un vis sau o dezamagire, un sentiment sau o dorinta, o infragere sau un succes pe care va trebui sa le accept fara sa fiu intrebata….