"It really is the end of an era..."

"The world tell us to 'get real', but what happens when living in reality means living in pain and fear? If a defence mechanism can get us trough the difficult times, how bad can it be? Maybe the reality is,we need denial." (Carrie Bradshaw)

M-am pregatit destul de mult pentru sfarsitul unei perioade din viata mea, care stiam ca va pleca fara sa imi ceara parerea, luand cu ea o parte din mine. Nu ma asteptam,insa, ca finalul sa imi aduca ceva atat de dureros.
....Imi amintesc trecutul, ma gandesc doar la acelasi sentiment cald pe care il aveam cand eram cu voi, la dragostea neconditionata pe care putini oameni erau capabili sa o ofere, dar voi parca detineati o cantitate nelimitata de afectiune si bogatie interioara, revarsand-o asupra tutror celor din jurul vostru. Cand eram copil doream sa fiu mereu doar la voi,cu voi, sa ma trezesc in aceeasi casa plina de amintiri frumoase, unde tot ce ma nelinistea parea atat de departe. Iubirea voastra pentru mine,pentru noi, era ca o armura care ma proteja de orice rau exterior, stiam ca atat timp cat pot fi cu voi nimeni si nimic nu ar putea sa ma raneasca in vreun fel.
Pe masura ce cresteam insa, ma indepartam treptat de refugiul meu si,cu trecerea anilor, stiam ca va veni clipa cand nu ma voi mai putea intoarce in acelasi loc. Mult timp am suferit,stiam ca sfarsitul este inevitabil,dar intotdeauna ramanea o speranta.
Apoi,chiar cand simteam cum copilaria mea s-a pierdut de tot, cand viata mea se schimba atat de mult si ramanea totusi la fel, am aflat ca acea lumina nu mai avea nicio sansa, urma sa se stinga in curand si nu as fi putut sa lupt in niciun fel ca sa impiedic acest fapt. Stiam ca era inevitabil, ca as fi fost egoista sa cer sa te avem langa noi in continuare, dar copilul din mine suferea. Mi-am amintit atunci de o pierdere similara,dar nu la fel de grava, care m-a surprins si m-a schimbat iremediabil. Nu doream sub nicio forma sa mai traiesc aceleasi sentimente, prin urmare subconstientul meu a gasit o solutie:negarea. Fugeam de gandul ca nu te voi mai vedea, evitam sa imi dau seama ceea ce urma, refuzam sa simt aceeasi durere. Atunci cand s-a intamplat am realizat ca te pierdusem, ca nu mai aveam nicio sansa sa te caut din nou, sa fiu copil, sa ma refugiez si sa ma apar de raul exterior.
Cu toate acestea,mecanismul meu de aparare m-a protejat de acel sentiment de intuneric nesfarsit,insa,in cele din urma a cedat. Am ajuns acum sa ma simt de parca m-as fi ratacit iremediabil, sa realizez ca e adevarat, ca nu doar eu, ci noi toti, te-am pierdut pentru totdeauna.
Si,desi eu cu timpul voi uita, voi ingropa durerea adanc in mine, amintindu-mi doar de zambetele din trecut, ma chinuie zilnic gandul la ea, care si-a pierdut sensul existentei,odata cu plecarea ta. Am admirat si am iubit intotdeauna puterea ei, dar acum cred ca ii e imposibil sa mai traiasca la fel, te cauta in aceleasi locuri in care crede ca esti, te ingrijeste asa cum crede ca mai poate sa o faca si atunci cine ar putea sa ii rapeasca singura motivatie de a trai:speranta ca inca te mai are, undeva, unde nimeni nu te poate atinge sau vedea? Cu toate acestea, copilul egoist din mine nu ii da voie sa plece, nu as putea sa fiu la fel, sa ma mai apar sau sa gasesc o cale de iesire, daca as pierde-o si pe ea.
Nu stiu unde doresc sa ajung cu aceste randuri,poate vreau sa spun in mod indirect ca desi negarea mi-a fost un aliat in cele mai crunte zile, te iubesc la fel de intens ca atunci cand eram doar o copila si n-am sa uit nicicand tot ce ai facut pentru noi.

Rest in peace!

We will always love you